Un barbat care raneste o femeie, o intareste. O femeie care raneste un barbat, il ingenuncheaza.

Din cele mai vechi timpuri inimile sfasiate de dragoste ale barbatilor au nascut poeme celebre. Insa de ce barbatii tind sa aprecieze  iubirea la adevarata valoarea abia dupa ce au pierdut-o?  

Intotdeauna cand intervine o ruptura intr-un cuplu, suferinta se produce de ambele parti. Timing-ul este insa diferit,ca si la inceput este perfect valabil si la sfarsit, creand un contrast puternic intre fostii parteneri.

Femeile tind sa accepte suferinta ca parte din viata, nu se feresc  sa isi recunoasca vulnerabilitatea si sa isi aloce timp pentru vindecarea ranilor. Femeilor nu le este frica sa piarda controlul nici cand se indragostesc, nici cand se despart. Accepta mai usor ca s-a terminat, permit cicatrizarea ranilor si usor, usor, incep sa-si readune puterile spre a se contrui din nou. Insa fiecare piesa adaugata peste o  inima ranita o intareste pentru un viitor la fel de nesigur ca si trecutul ce a provocat aceasta stare.

Pentru barbati lucrurile par mai complicate. Barbatilor le place sa detina controlul in primul rand. Si sa nu arate nimic din ceea ce traiesc. Isi afunda sentimentele undeva in dosul inimii si al mintii si o perioada de timp prefera sa traiasca in negatie. Timpul trece, ei  evita sa se gandeasca la ceea ce s-a intamplat. Insa in interiorul lor nimic nu se pierde.  Si asta se vede in momentul in care suferinta reprimata  razbeste in deplinatatea ei si ii ingenuncheaza.

Atunci apare inspiratia care naste poeme, povesti eterne.  In momentul in care simti ca ti s-a furat aerul odata cu iubirea, nu-ti mai ramane decat sa-ti scrii gandurile pe hartie, sa sangerezi durerea si  sa le lasi marturie celor ce vor veni. Sa invete din greselile tale.

Nu lasa iubirea sa-ti scape din mana. Avem destule poeme despre asta. Si destule femei recladite prin suferinta.

Mihai Eminescu 

Departe sunt de tine..

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sarutări unim noi sărmanele vieţi…
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult…
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s