La rasaritul soarelui, cu toamna in suflet. Si cu inima la el.

Asa mi-am lasat casa, familia si prietenii.

Cu speranta  unei clipe de pace.  Desi pacea o gasisem altadata in bratele lui.

Asa cum pleaca fiecare femeie. Cand dragostea s-a terminat.

Fiindca ti-a luat inima ta, insa a uitat sa ti-o dea pe a lui.

Ai avut senzatia vreodata ca e necesar sa faci un lucru desi ratiunea ti-e potrivnica? Ai simtit acel sentiment launtric ce pare sa-ti dicteze  mersul ?

Pur si simplu esti impins pe o carare nedeslusita si simti cum  in interior ti-e promis echilibrul, cu fiecare pas petrecut inainte.

 

Atunci cand nu mai gasesti confort in patul care pana ieri ti-era refugiu.

Cand tumultul sufletului e mai  puternic decat cuvintele rostite.

Cand nu stii ce va fi maine dar stii ca de azi nu mai vrei aici.

Fiindca nu exista “eu” acolo unde a fost odata “noi”.

Cand ochii lui prefera  sa priveasca oriunde altundeva decat in ai tai.

Cand iti strangi hainele si cartile si nu te opreste nimeni.

Cand e prea mare chinul pentru a mai ramane un ceas.

Cand doar doua cuvinte ar schimba tot. “Nu pleca!”

De atat era nevoie. In toamna.

Astazi este primavara.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s