#e

 

 

 

Ma trezesc in sudoare, cautand cu ochii abia deschisi o imagine familiara care sa risipeasca tabloul necunoscut.  Simt respiratia Mayei care inca doarme  adanc si ma linistesc. Trag aer in piept de cateva ori si hotarasc sa ma ridic. Este frig in camera. Desi afara pare o zi frumoasa, aerul este inca racoros, de dimineata. Cu rapiditate deschid sifonierul, cautand ceva lucruri calduroase.

Luand in mana puloverul  simt mirosul timpului trecut. Tabloul vietii in doi se tese in fata ochilor din amintiri. Aproape pasesc in spatiul confortului sufletesc, al planurilor de viitor, al formarii unei familii. Mi-e dor de un astfel de tablou iar lacrimile calde de pe obraz oglindesc  asta.  Odata cu ele, mintea mea incepe sa fabrice scuze pentru intoarcere. Doresc  cu ardoare inca o clipa din acea realitate.

Un moment de slabiciune, imi spun, in sinea mea. Nu exista cale de intoarcere. Tot ce am este aici si acum.  Un lucru, invatat odata cu trecerea anilor si cumulul experientelor, care ma forteaza sa accept ca doar prezentul ma poate defini.

Iar noi doi nu avem prezent. Poate este inca dragoste, dar o dragoste prieteneasca, acea dragoste care te face sa te gandesti la cineva si sa iti pese – insa nu este suficient de puternica sa creeze destine. Si imi doresc  mai mult de atat.

Imi dorisem mai mult in trecut de la el, fiindca ultimii patru ani ii petrecusem locuind impreuna, impartind  tot ce ma compunea pe mine. De cand ne revazusem, in seara de noiembrie, dupa sase ani de la terminarea liceului, alesesem sa fiu complet deschisa cu persoana careia ii permit sa intre in viata mea.

Rana provocata de relatia cu D era inca atat de adanca, incat chiar daca trecusera aproape doi ani, preferam sa spun deschis totul pentru a evita orice posibila neintelegere.

M-am bucurat sa-l revad atunci, imi inspira un fel de garantie ca pot sa am incredere in el fiindca ne stiam de mai multi ani.

Si-am preferat  sa am incredere, sperand ca de data asta o sa fie bine.

Aveam 25 de ani.  Programul meu era atent organizat, perfect structurat de la 6 dimineata la 10 seara. Zi de zi ma imparteam intre sala, munca, pian, engleza, activitati sociale si casa in care ma asteptau pisicile mele.  Voiam sa construiesc ceva, imi doream schimbare dupa o perioada neagra din viata mea.

Ultimul an si jumatate calatorisem in multe locuri, incercand sa extrag din fiecare cate ceva pe care sa-l pot folosi in viata mea. Pastram toate pozele si datele mele stranse de-a lungul timpului in fisiere din calculator sa nu uit  lucrurile pe care le-am facut.

Obosita de conversatii goale am ales sa am incredere in el si sa trec in scurt timp la urmatorul pas, dorind sa-mi pastrez si programul si sa aloc spatiu unei persoane in viata mea. In doua luni deja locuiam impreuna in casa in care eu stateam atunci. Spatiul meu devenise spatiul lui si in curand avea sa devina si al mamei lui.

Simteam ca este prea mult, un compromis prea mare. Imi doream sa am experienta noua de a locui cu cineva insa lucrurile pareau ciudate. Imi scriam tot in jurnal si de fiecare data cand incercam sa comunic cu el, imi aproba punctul de vedere, in acelasi timp avand grija ca orice discutie sa se finalizeze cu perspectiva lui.

Cu prietenele mele ma vedeam din ce in ce mai rar, povestind la telefon toate detaliile si incercand sa gasesc o cale de mijloc. Apoi el initia discutii in care se iveau detaliile pe care eu le vorbisem cu prietenele mele anterior.

Straniu, imi spuneam, incercand sa ma calmez crezand ca mintea mea merge pe o cale laturalnica.

Nu se poate asa ceva, ar fi prea de tot sa ma gandesc la asta. 

Nu cred ca ar face asa ceva cu mine. Nu ar avea nici un motiv.

De fiecare data cand spuneam cuiva ce ma deranjeaza sau ce imi doresc de la el, lucrurile se miscau in directia respectiva in cel mai scurt timp.

Coincidenta?

Nu stiam cum sa reactionez. Surpriza era atat de mare incat jumatate din mine simtea ca mai exista ceva, jumatate se entuziasma ca acest om “imi citeste gandurile”.

Cu timpul am inceput sa ne “cunoastem” si ne-am indragostit. Ii placea bunatatea si generozitatea mea, faptul ca ii spun orice si nu ascund nimic, ca deschid subiecte care pentru el nu existasera anterior si faptul ca eram mereu ocupata. Cand ma facea sa plang, regreta  si incerca sa ma linisteasca. Ma lua in brate si ma pupa vrand sa stearga tot ce a facut.

Imi placea ca avea  programul lui, nu ne sufocam cu prezenta, imi placea sa vorbesc cu el despre orice imi trece prin cap desi de multe ori vedeam cum nu stie ce sa raspunda si vorbeam singura, dar macar era pe canapea,  langa mine.

Era prima oara in viata mea cand faceam planuri de vacanta cu cineva si incercam sa vedem mai departe de doua luni.

Nu ma deranja ca pleaca din casa care devenise a noastra sa-si vada familia, eu eram mai retrasa si mai distanta, mergeam la parintii mei  la suficient timp cat sa mi se faca dor de ei si stateam atat cat era potrivit pentru a face o vizita memorabila. Ma epuizau cerintele de a merge impreuna la parintii lui si dorinta de a petrece cat mai mult timp cu ei. Desi erau placuti ca prezenta – simteam ca exista ceva nespus iar vizitele mamei lui confirmau ceea ce simteam atunci cand gaseam totul mutat prin casa, ma trezeam cu sfaturi peste sfaturi despre “cum sa” si ma simteam ca intr-o competitie in care fusesem introdusa fara voia mea.

Ascultam cand imi vorbea despre fosta lui prietena, cand vorbea despre rudele ei si despre prietena ei, despre fiica ei si familia fostului ei prieten. Stateam pe un scaun langa ea si ascultam. Incercam sa creez o legatura, sa inteleg cum functioneaza aceasta femeie.

Parca reprezenta o posibila viitoare  parte din mine, una nefericita.

Imi placea faptul ca se interesa de copiii ei, imi parea o mama buna si imi doream ca mama mea sa ma sune la fel de des cum ea il suna pe fiul ei. Vedeam ca ar face orice pentru ei si admiram asta, trezea acelasi instinct de protectie in mine si dorinta de a avea proprii mei copii.

Totodata ma intrebam daca este normal sa fie asa de protectiva si dominatoare avand in vedere ca ei au aproape 30 de ani amandoi.  Mi se parea ciudat.

Vedeam cat sufera ca ramane singura acasa saptamani intregi si vedeam distanta dintre soti. Erau haiosi cateodata, parand doi prieteni ce impart acelasi apartament si si-au invatat programul si tabieturile, iar cateodata ea cadea pe ganduri si suferinta isi croia drumul pe pliurile fetei, printre urmele adanci de pe chip si din suflet.

Ma intrebam daca o sa ajung asa si ma inspaimantam.

Ma gandeam cum sunt parintii mei in comparatie cu ei. Ii vedeam protectivi, sustinatori, intelegatori  cu copiii lor dar reci unul fata de celalalt. Pe ai mei ii vedeam exact invers. Doar ei doi si restul contau mai putin.

Ma intrebam unde ma situez eu cu el intre posibilitatile astea si imi doream sa cred ca vom reusi sa ne sustinem relatia cu succes, sa o construim diferit de tot ce am vazut pana acum, fiind fericiti.

Realitatea era ca doar eu eram interesata de asta. El avea cu totul alta perspectiva. Isi dorea o familie, traditionala, cum vazuse acasa.

Cineva care “sa fie acolo”, indiferent de ce face el. Cineva care sa-l sustina, sa-l stimuleze sa ceara mai mult de la viata dar fara sa-l preseze, sa-l asculte, sa-l calmeze, sa-l iubeasca fara sa-i spuna daca greseste si sa uite atunci cand o face.

Acest cineva daca s-ar putea, sa aiba o activitate limitata, sa aiba o ocupatie care sa fie productiva si in mod egal sa fie disponibila si acasa, atunci cand el are nevoie de ea.

Ne-am fixat rolurile perfect.

El imi oferea iluzia de a fi cu cineva, de a avea o relatie “asezata” care sa-mi ofere o aparenta stabilitate in contrast cu haosul din sufletul meu iar eu eram tipul de persoana potrivita pentru iluzia lui.

Cu doua zile inainte de a ma cere in casatorie, tabarase pe una dintre cunostintele mele incercand sa o sarute, la o masa in oras, atunci cand eu eram la toaleta si orbita de rolul lui in viata mea.

L-am crezut atunci cand s-a asezat in genunchi, cu lacrimi in ochi, spunandu-mi cat de mult insemn eu pentru el si cum ar vrea sa-si imparta viata cu mine.

Desi simteam ca ceva imi scapa, am ales sa ma incred in el complet.

In urmatorii doi ani am simtit cum viata se scurge din mine.

Presiunea hotararii era atat de mare incat am inceput sa ma antrenez din ce in ce mai des, dorind sa fug de mine, sa evit sa dau ochii cu sufletul meu care plangea si incerca cu disperare  sa ma atentioneze sa ma uit in viata mea si sa intrerup tiparul de a ma increde in iluzie.

Mergeam in Ior unde alergam zilnic cate 10 kilometri si faceam un program de cardio intens pentru a ma epuiza complet astfel incat sa pot adormi noaptea.

Sistemul meu imunitar era aproape de colaps, fortandu-ma sa-mi schimb alimentatia pentru a face fata interventiilor chirurgicale prin care treceam.

Nu intelegeam ce se intampla, de ce ma simt asa.

Uneori preferam sa zac in pat, refuzand sa ies afara din casa cateva zile, fiindca nu gaseam o motivatie pentru a iesi in lume.

Prietenele mele ma vedeau si ma intrebau daca sunt sigura de alegere, asistand la trecerea mea prin  propriul meu iad.

Imi doream liniste, pace.

Eram satula de suferinta si voiam sa ma retrag intr-un spatiu unde ma simt inteleasa si protejata. Voiam acasa.

El, cand aparea, incerca sa-mi ofere ce aveam nevoie dar nici nu cred ca putea intelege prea bine, apoi se intorcea la iesirile lui care devenisera un obicei.

Imi doream sa plec undeva, o perioada. Vorbeam cu sora mea si-mi aminteam cum cu patru ani in urma as fi vrut sa plec in Italia, sa-mi schimb viata. Sa vad ce ma poate invata acea experienta.

Acum, insa, ma pregateam de nunta. Speram ca imi va aduce fericirea, desi planurile erau departe de dorinta pe care o aveam in suflet.

As fi vrut o ceremonie restransa, undeva in natura, cu oameni dragi mie nu cu toate “obligatiile” pe care nu le cunosteam oricum. Si cu toate astea, desi acceptam diverse pareri – incercand totusi sa pastrez urma personalitatii mele in organizare, tensiunile n-au incetat sa apara.

Ma intrebam ce anume se intampla de acest om se schimba in functie de bataia vantului, desi pare hotarat, si cum este posibil sa treaca cu vederea peste ceea ce stabiliseram impreuna, de comun acord.

 

 

Merg  in bucatarie sa-mi fac o cafea. Pe terasa soarele straluceste cu putere. Ies la aer si simt adierea vantului usoara pe pielea mea. In departare se zaresc culmile muntoase dinspre Franta. O imagine a sperantei, a noului. Natura in mintea si-n inima mea rezoneaza cu binele sufletului, pacea interioara si apartenenta la un plan superior.

Mi-am dorit din suflet si pentru suflet aceasta pace.  Aceasta  speranta ca totul se va sfarsi cu bine. Si pentru un moment, privind acea poarta catre o alta lume, acele culmi muntoase ce tintesc spre inaltul cerului, o simt.

Ca si cum mi-ar sopti vantul  “ Rabdarea va fi rasplatita. Orice proces cere timp”.  Si cred asta din adancul sufletului. Cred ca cineva priveste inapoi spre mine si incearca sa  ma linisteasca. Ca intotdeauna cand am fost intr-un impas, ratacita intre alegeri sau intre semne de intrebare, parca cineva m-a acompaniat in tot si in toate.

Pret de cateva secunde realizez ca niciodata nu am fost singura, nici macar fara umbra. Si toata viata – cu toate momentele de cumpana – a fost  ca o aventura.  Intuiesc ca va continua in acelasi mod spectaculos, in timp.

 

 

 

Imi pare insa rau ca nu Ti-am mai vorbit, as fi scutit multe din viata mea. As fi stat in lumina Ta si in iubire. Acasa.

Tot mai crezi ca a fost iubire?

Am crezut atunci, acum stiu ce a fost.

Ca de fiecare data. N-am stiut, efectiv, ce este iubirea si-mi doream liniste.…de cand mama mi-a adus icoana pana am revenit la Tine, a durat ceva.

Am avut ochii inchisi.

Dar sufletul tau?

Sufletul meu si-a pastrat aceeasi bunatate. Nu pot sa spun ca regret ce am impartit cu oamenii din viata mea, cu toti. Au fost experiente.

 Ii inteleg acum pe ei fiindca m-am inteles pe mine.  Acum stiu ca fiecare dintre ei are si o latura buna, pe care o tine ascunsa, asa cum am fost eu.

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s