Pe o banca…

 

Este o dimineata de primavara. Trag perdeaua si deschid geamul astfel incat soarele sa intre in camera mea, odata cu parfumul pomilor infloriti si a aerului proaspat. Ma uit curioasa afara, vad cum viata pulseaza in miscarea frunzelor si-n bazaitul albinelor si entuziasmata fug la baie sa ma spal apoi imi fac un plan sa ies rapid afara, la joaca.

Tata mi-a pregatit masa, astazi este acasa. Nici nu simt foame, ma gandesc doar cat o sa ma joc atunci cand ies afara pe usa, simtind in schimb cum fiecare minut imi creste entuziasmul si dorinta sa alerg in curtea scolii unde ma joc de obicei.

Nici nu stiu daca mai sunt copii afara si nici nu ma intereseaza la cat de frumos este. Merg sa ma imbrac apoi merg la bucatarie si vad pe masa cum ma asteapta mancarea. Ma uit la tatal meu care citeste ziarul, ma asez pe scaun, iau cana cu ceai si sorb usor din ea. Nu simt foame deloc. Tata ma indeamna sa mananc dar pur si simplu nu am nici o pofta.

Ma gandesc numai sa termin mai repede cana cu ceai, apoi sa-mi iau espadrilele si sa fug afara. Tata insista sa mananc. Ii spun ca nu mi-e foame, as vrea in schimb sa ies afara fiindca este atat de frumos.

Isi strange buzele si ma fixeaza cu privirea lui autoritara. Ma mai intreaba o data daca nu vreau sa mananc fiindca el mi-a pregatit tot ce este pe masa. Ii spun ca poate mai tarziu, momentan chiar nu simt foame si as vrea sa ies afara.

Termin ceaiul apoi ma uit la el curioasa si vad cum imi face semn cu privirea ca pot sa merg la joaca.

Bucuroasa ma incalt si o tulesc afara. Ies din bloc, soarele ma  primeste cu bratele deschise si eu fug spre curtea scolii unde este groapa cu nisip si pot sa-mi exersez saritura. La groapa cu nisip dimineata nu este nimeni si pot sa ma joc linistita, sa imi insemnez fiecare saritura si apoi sa ma depasesc singura si sa ma bucur ca astazi am mai realizat ceva. Spre surpriza mea, peste ceva timp la barna de langa apare Laura, vecina mea de la scara de langa blocul meu. Ce bine ca a iesit si ea afara, acum putem sa ne jucam impreuna.

Decidem sa ne intoarcem in fata blocului, sa jucam coarda. Il strig pe tatal meu si-l rog sa-mi dea coarda din dulapiorul de pantofi din hol si apoi il anunt ca voi sta in fata blocului. Fiecare dintre noi are de facut un set de exercitii cu coarda, cealalta stand pe banca si urmarind daca se greseste. Tata sta si el pe geam si ne urmareste cu privirea.

Se aude vocea bunicii Laurei care o striga sa o cheme la masa. Nici macar nu stiu cand a trecut timpul si este deja ora pranzului. Parca mi s-a facut si mie foame, putin. Laura insista sa continuam jocul. O intreb daca nu vrea sa mearga la masa. Se uita la mine, imi spune ca are o idee, merge in gradinita din fata blocului ei si ii spune bunicii sa-i coboare pe o ata, intr-un cosulet, doua sendvisuri.

Laura vine cu ele in mana si-mi intinde unul dintre ele. Il accept fericita ca o sa ne continuam jocul acum ca nu trebuie sa mergem la masa fiecare. Ne asezam pe banca si vorbim, mancand din sendvisurile noastre.

Imi aud numele strigat de tatal meu. Presupun ca ma cheama la masa. Ii spun Laurei ca merg sa-i arat ca am mancat si revin la joaca. In momentul in care intru pe usa il vad pe tatal meu rosu si fixandu-ma cu privirea autoritara. Zambetul imi piere si il intreb, tematoare, ce s-a intamplat.

Imi spune dur ca sunt un copil obraznic, ca am gresit acceptand mancarea altcuiva, ca acasa se sta la masa si nu pe banca cu alte persoane si pentru asta voi fi pedepsita si ziua de joaca s-a terminat, sa merg in camera mea.

Imi dau lacrimile si simt cum este nedrept. Il intreb de ce considera ca asa este corect cand nici macar nu m-a ascultat cum s-a intamplat sa primesc sendvisul din mana mea dar el nu vrea sa auda nimic, a decis deja si-mi arata usa camerei fara sa ma mai priveasca.  Vreau sa merg sa-i spun Laurei ca nu ma mai pot juca cu ea astazi insa el nici macar sa o anunt nu-mi mai da voie.

Sunt atat de trista, lacrimile imi curg siroaie, ma simt nedreptatita in sinea mea fiindca nu am vrut sa fiu obraznica, doar sa ma joc si as fi vrut sa ma asculte. Nici nu stiu de ce s-a intamplat asa. Oare sunt un copil rau ce merita pedepsit ca am primit un sendvis? Oare am gresit stand pe banca? Cum era mai bine sa procedez? De ce nu mai am voie sa ies la joaca? Plang aici in camera mea si ma intreb ce ar fi fost  mai bine sa fac, asa incat sa fi putut continua ziua de joaca. Mai bine refuzam mancarea si acum as fi fost inca afara.

 

 

Mi-am luat un vanilla coconut chai din Bali, printre altele, pe care mi-l fac in fiecare dimineata.  De pe terasa urmaresc copiii din curtea scolii din fata blocului meu.  Ii vad cum alearga fericiti si cum se joaca in grupuri, atunci cand ies in pauza.

Ma gandesc cum fiecare copil la nastere are trasaturile caracteriale ce ajung sa compuna totalitatea unei personalitati  intr-o pozitie neutra, pozitie din care evolutia fiecarei trasaturi este probabila spre oricare pol pozitiv-negativ in functie de cum vor fi intarite sau respinse social situatiile intalnite pe parcursul vietii si reactiile copilului.

In functie de natura, tipul, numarul si valoarea situatiilor de viata parcurse de copil, de intarirea si sanctionarea lor exterior-educativa, de recompensarea, aprobarea sau din contra condamnarea situatiilor, de asimilarea lor sau respingerea prin educatia primita si perceputa se formeaza o configuratie psihica individuala ce va evolua spre un pol sau un altul. Intarirea sistematica a situatiilor positive sau negative servesc adaptarii la mediul cu care individul intra in contact, filtreaza cerintele externe si elaboreaza reactiile de raspuns.

 

 

Mi-au trebuit peste 20 de ani sa inteleg ca este perfect normal sa primesti ceva ce un om iti ofera cu buna stiinta. Sa nu te simti vinovat sau ca dezavantajezi pe altcineva.

 

 

Mi-e greu daca nu imposibil sa ma imaginez mergand in papucii copiilor care trec prin suferinte crunte de la varste inuman de fragede si sa apreciez eu cum isi vor crea ei harta lumii.

Ce vor face pe viitor, cand vor deveni adulti, si daca vor reusi sa panseze suferinta din interiorul lor, sa lase “lumina” din ei la suprafata si sa ierte prin ce au trecut.

 

 

Ma fascineaza psihicul uman si ochelarii pe care ii purtam cu totii. Fiecare avem propria versiune de adevar.

 

Sunt curioasa de ce termenul de “lupta” continua sa fie prezent avand in vedere ca am evoluat destul de mult ca si civilizatie.  Noi si ei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s