Sa merg sau sa nu merg la biserica ?

 

Merg  topaind fericita prin ploaie. Este vineri dupa amiaza si iesind de la metrou am constatat ca ploua. Nu ma sperie ploaia, imi place sa o las sa cada peste parul meu, sa o simt in palma si sa ii ascult muzica  atunci cand loveste frunzele copacilor si cade pe pamant.  Ma opresc la biserica in drum spre casa mea, este putin inainte de ora 18 si stiu ca va incepe slujba.

La intrare puhoi. Dau sa intru, n-am pe unde. Basca mai si iese cineva din biserica si intra direct in mine, de parca as fi invizibila. Ma strecor inauntru, intr-un final. Observ de ce se facuse aglomeratie. O masa pusa in fata unei cruci, toti oamenii stand la rand si asteptand sa treaca pe “sub masa”.

Hummmm…ma asez pe un scaun, langa femeile de pe lateral si observ ritualul. Intre timp leg o mica conversatie cu fata de langa mine si-mi descrie ea cu lux de amanunte totul, cum se reconstruieste drumul lui Isus catre Golgota.

Hummm…okay, inteleg ca oamenii vor sa-si arate interesul fata de patimile Domnului…

 

Ma uit la o femeie care acum este ingenuncheata sub masa, incercand sa inainteze cu greu spre cruce, este o femeie bolnava care efectiv se taraste, sunt doi oameni care asteapta langa cruce sa o ridice caci este intr-o varsta inaintata si preotii care nepasatori patruleaza prin multime, fara sa arunce o privire catre ea, sa vada ce se intampla!!

 

Ma uit la oamenii din jurul meu. Fiecare isi vede de propria prezenta, asteptand in rand, sperand la iertarea pacatelor si nerabdatori “sa termine odata si sa plece”.

 

Patru femei au vorbit cu mine rapid, din 70 de persoane.

Ies din biserica sa iau aer fiindca tabloul din interior m-a intristat teribil, si-mi doresc sa fiu fericita pentru oamenii care aleg sa faca parte din viata mea. Merg spre o doamna sa o intreb daca stie la ce ora incepe slujba duminica dimineata fiindca as vrea totusi sa aprind cateva lumanari atunci. Imi raspunde ca nu stie si se intoarce cu spatele in timp ce eu continuam sa vorbesc cu ea.

Ce sa mai zic…era clar timpul sa merg usor spre casa. Nu poti sa fortezi pe nimeni sa vorbeasca cu tine, mai ales cand nu  vorbim aceeasi limba.

Este sambata dimineata si eu ies pe usa, arzand de curiozitate si fara sa stiu ce ma asteapta.

Am primit o invitatie in cursul saptamanii, de la niste oameni pe care nu i-am mai intalnit niciodata in viata mea. Vorbeau despre lucruri frumoase in viata si  trecand pe langa ei si auzind fara sa vreau conversatia, m-am oprit si-am ascultat. Am ras impreuna povestind despre parinti si copii, despre poezie si lectura, despre problemele vietii care se trec mai usor cand ai credinta in Dumnezeu si ii permiti sa stea in inima ta si la final m-au invitat la o intalnire din weekend cu si despre Dumnezeu si minunile pe care ni le daruieste prin experienta vietii, prin alti oameni, prin natura si tot ce ne inconjoara.

Cum sa refuz asemenea invitatie?

Ajung la locul stabilit, se vorbea despre problemele unui adolescent provenit dintr-o familie defavorizata. Subiectul imi capteaza atentia imediat. Nu vad inca persoanele care m-au invitat si ma asez pe un scaun langa usa. Langa mine apare o doamna, facem cunostinta, ne zambim, schimbam doua cuvinte, ma ia de mana si imi spune cat de fericita este sa ma cunoasca si ca vrea sa stea langa mine ca sunt noua si este curioasa.

Ma bucur ca am cu cine sa stau de vorba. Intre timp ma vad si persoanele care ma invitasera si familia fiecareia.

In jurul meu se face deja un cerc de oameni care imi multumeste ca am ajuns desi nu le-am promis ca voi veni, toti fericiti ca o simpla persoana a dat curs invitatiei lor si mai mult, si-a lasat parintii acasa, caci le spusesem chiar din momentul invitatiei ca voi pleca din Bucuresti,  pentru a fi alaturi de ei intr-o zi in care se vorbeste despre viata, speranta, recunostinta, iubire si bunatate.

Am ramas pe scaune in cerc si am asistat la dezbaterile dintre ei pe diverse subiecte. M-am “lipit” imediat de doua doamne, simteam atata dragoste venind dinspre ele si m-am bucurat din adancul inimii cand le-am imbratisat, m-am simtit ca si cand le-as fi cunoscut de-o viata.

Trairea pe care am avut-o alaturi de acesti oameni care m-au primit intre ei cu bratele deschise m-a facut sa nu-mi pot stapani lacrimile de fericire caci am putut sa recunosc in sufletele lor toata iubirea aceea pe care o simtim atunci cand suntem copii.

Acel sentiment pur de iubire naiva, copilareasca, cea care crede, iarta, accepta totul.

Toata ziua am ramas alaturi de una dintre familii, la invitatia lor am mers la masa, mi-au aratat pozele copiilor, rudelor, nunti, chefuri, toate momentele frumoase alaturi de oameni dragi. Am vorbit si despre probleme vietii, cum scapam de ele cu rabdare si credinta. Cum sa ne sprijim unii pe ceilalti caci suntem toti oameni.

Seara am urmarit o mica sceneta si la sfarsit ne-am imbratisat, ne-am multumit pentru tot timpul minunat petrecut impreuna si am stabilit sa ne revedem.

 

Acum este duminica dimineata. Oamenii noaptea trecuta au luat “lumina” din biserici.

M-as duce sa aprind cateva lumanari la biserica mea preferata din centrul orasului doar ca sa vad alti oameni cu toate ca mi se pare ciudat ca eu sa platesc niste lumanari intr-un lacas finantat de stat.

Acea bisericuta mica, cu peretii stersi caci Dumnezeu parca scrisese in Biblie sa nu ne facem chip cioplit sau sa ne inchinam la idoli. Din cate imi amintesc este una dintre cele zece porunci (A DOUA) si CULMEA preotii citesc si rasfoiesc Biblia zilnic. Cum sa treaca cu vederea ceva esential, ma intreb?

Nu mai inteleg nimic, zau.

Ma intreb cati dintre cei pe care ii voi intalni acolo ma vor saluta sau imi vor raspunde daca le pun o intrebare? Cu cati oameni as putea avea chiar o strangere de mana caci la o imbratisare parca nu indraznesc  sa sper.

Preotii rareori i-am vazut prin biserici asa ca sa pot conversa cu ei pare a fi o sansa egala cu una la loto.

Si cu toate astea, sa ne rugam pentru iertarea pacatelor, sa mergem la biserici ca tot omu’, sa trecem pe sub masa, sa ocolim biserica, sa luam paine cu vin si lumina, sa ne chinuim cu obiceiuri ca sa simtim patimile. Sa platim lumanarile si sa dam bani preotilor ca aia primiti de la stat nu sunt suficienti pentru trebuintele lor.

Dar despre invatatura Domnului, lasand-o pe cea cu sa ne iubim aproapele pentru cei care inca au inima unui copil, ci sa vorbim cu el macar, mai stim?

Sa fim oameni si sa nu ne impingem unii pe ceilalti, sa ne consolam cand suntem bolnavi caci nu este nevoie sa treci prin chinuri ca sa-ti arati credinta in 2016 – nu mai suntem pe vremea lui Nero sa-i persecutam pe crestini, chiar daca el ar mai umbla inca printre noi, fara sa aiba habar.  

Vreau sa vad un crestin ortodox sincer fericit ca a Inviat Hristos!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s