Despre oameni din vietile noastre.

 

Ketut vine spre mine razand, taraindu-si slapii dupa el si cu un aer destins, in timp ce hainele mele sunt deja lipite pe mine si eu incerc sa respir aerul incins si umed.  Ma uit la omul acesta, pare ca cele 30 de minute in care l-am asteptat confuza fiindca niciodata un sofer nu s-a intamplat sa intarzie,  sunt o nimica toata si de fapt important este ca a ajuns, acum.

Nu stiu cum ma recunoaste dar parca am fi fost cei mai buni prieteni, candva demult, exact asa imi vorbeste. Sunt oarecum surprinsa, placut de naturaletea sa, dar si iritata si-i amintesc ca totusi, l-am asteptat ceva. Omul acesta, in schimb, nu are nici o urma de vinovatie, imi raspunde linistit:

– Nicio problema, oricum ajungem la destinatie, fara grija.

Un fel de Hakuna Matata balinez, imi spun, si ma linistesc caci intr-adevar, bine ca ajung la destinatie, fara grija. Privesc pe geamul masinii iesite din aeroport  dar privirea imi ramane pierduta in splendoarea cerului balinez. Ketut vorbeste undeva in fundal, il aud din ce in ce mai incet, mai rar, ochii mei conturand norii imensi ce isi intrepatrund culorile vii ca intr-un tablou devenit grandios pe sevaletul planetei.

Un pictor celest isi celebreaza inspiratia chiar in acest moment muind pensula in norii de deasupra noastra si trasand in nebunia geniului sau cea mai frumoasa priveliste pe care am vazut-o, intr-un apus.

Este imaginea unui razboi divin de culori ale unui soare in retragere, proiectate intre nori, pierdute in curbele rotunjite si amestecate in finul contur al aerului condensat prin care ai putea sa zbori…spre cerul vast.

Il intrerup brusc pe Ketut, surprinzandu-ma chiar pe mine insami:

– Ketut, ce este cu acest cer, cum este posibil sa fie atat de frumos?, il intreb vrajita.

– Ahhh, cerul…stii Janina, cerul in Bali este mai frumos decat in orice alta parte a lumii.

– Da? Cum ai aflat acest lucru? Pesemne ai calatorit mult.

– Toti oamenii care vin aici spun acelasi lucru, toti, imi spune el sigur pe sine.

– Serios? Nu am fost chiar in toata lumea, insa iti pot spune si eu ca asemenea culori si imagine nu am mai vazut nicaieri.

– Da, da…ai sa vezi ca pana la finalul calatoriei ai sa vrei sa ramai aici. Bali s-ar bucura mult sa te aiba ca locuitor.

– Si ce te face sa spui asta, Ketut? Abia ne-am cunoscut.

– Eeeee, viata, viata, raspunde el rapid. Ai sa vezi, ca asa o sa fie. Am cunoscut multi oameni si vad un om bun.

–  Hum, daca tu zici. Nu pot spune ca nu m-as bucura, desi, uitandu-ma la trafic, cum se circula pe scuter nu prea as zice ca e genul meu, dar nu stii niciodata.

Ketut se uita si el pe geam la femeia de langa masina ce isi tine copiii pe scuter, fara casca, inaintand cu viteza si strecurandu-se periculos printre ceilalti, si ofteaza adanc.

– In Europa nu vezi asa ceva, asa-i?, ma intreaba el cu un glas in care se simte amaraciunea.

– Asa este…si incheiem subiectul inainte de a da curs tristetii ce ne incearca pe amandoi la constientizarea riscurilor.

– Tu crezi in Dumnezeu, Ketut?

– Da, in Dumnezeu cred desi noi avem si zei aici. Merg in fiecare dimineata la templu inainte de a incepe serviciul si ma rog pentru familia mea. Dar Dumnezeu este cel caruia eu ma rog, nu zeilor. Sotia mea duce ofrande zilnice zeilor, imi spune el aratand catre o statuie imensa reprezentand un car si un fel de lupta intre niste zei, dar eu cred in Dumnezeu. La fel i-am educat  si pe copii, am patru baieti.

– Ce reprezinta acea statuie?, intreb eu curioasa.

– Razboiul Kurukshetra intre clanurile Kaudava si Pandava, razboiul zeilor.

In mintea mea ramane imaginea splendida a cerului si a razboiului de culori, acum reprezentand razboiul dintre zeii hindusi, din ceruri. Zambesc  …caci in  toate religiile lumii se regasesc aceleasi motive, doar  diferit reprezentate. Ma gandesc ce anume reprezinta cerul nostru la apus? Cel mai frumos apus vazut in Romania cred ca l-am prins in muntii Parang. Cine stie unde ma va surprinde data viitoare.

Cat de simplu pare acest om si cat de linistit, mi-a transmis aceeasi stare chiar si mie, dupa oboseala orelor de zbor si umiditatea din aeroport. Din primele cinci minute de calatorie deja ma simt ca si cand m-as intoarce acasa

 

2008 si eu stau somnoroasa in fata ecranului. Este ora 3 dimineata si ma gandesc sa termin jocul si sa merg in pat. Pe toate  paginile mele ce ruleaza deschise in spatele fisierului nici nu m-am mai uitat, sunt hipnotizata de mutarile pe care trebuie sa le fac. Din curiozitate ma uit totusi sa vad ce se intampla pe pagini. Ajung la a treia si vad ca cineva mi-a scris. Ma uit la ceas trecusera deja peste zece minute. Imi dau seama ca in tot acest timp a stat si mi-a analizat trasaturile fetei  si ochii concentrati, asemanandu-ma cu un zombie cel mai probabil. Ii raspund si astept, gandindu-ma ca ori a abandonat incercarea de a conversa cu mine ori o sa stea sa ma priveasca asa, ca un zombie.  Imi raspunde dupa zece minute.  Mhmmm deci o sa stam ceva de vorba in acest ritm.

Imi scrie ca probabil este tarziu unde sunt eu si-mi mai zice ca … este tot el, prietenul meu cu care vorbeam dimineata la cafea dar din motive de siguranta a fost nevoit sa-si faca un alt screenname. Ii raspund surprinsa ca il inteleg, stiu ca urma sa schimbe si baza militara ultima oara cand am vorbit, ma gandesc ca este cumva normal pentru un puscan marin.  Sunt uimita in schimb ca nu mi-a spus cine este de la inceput si abia dupa 30 de minute ciudate sa aflu cine este.

– Stii J…eu o sa plec maine dimineata.

– Unde anume?, intreb eu sperand ca este in sfarsit timpul lui sa se intoarca acasa.

– Nu conteaza…nu vom mai putea vorbi vreodata. Am vrut doar sa te vad. Am stat si ti-am privit ochii tot timpul cat tu stateai hipnotizata de jocurile tale. M-am gandit ca este o imagine frumoasa pe care sa mi-o amintesc.

– Haha, ce hot esti…adica ai furat o imagine a mea fara ca eu sa stiu macar si apoi imi spui ca nu vei mai putea vorbi cu mine. Pai este corect asa?, rad in continuare.

– Nu este corect dar este deja prea tarziu…

– Pentru ce anume este prea tarziu?

– Pentru mine…

– Hey … ce se intampla, de fapt?, intreb eu simtind ca este vorba de mai mult decat intoarcerea acasa. Crezi ca poti sa-mi spui? Stii ca ce vorbim ramane intre noi, doar…

Alte zece minute trec in liniste. Simt cum in sinea lui parca se da o lupta, ar vrea sa-mi spuna ce-l apasa dar nu stie ce sa faca. Ma gandesc ca poate este o masura de siguranta si inteleg desi pot sa-mi dau seama ca nu se simte deloc comfortabil.  In scurt timp pe ecran apare un scris …

– Maine dimineata voi pleca. Misiunea mea este sa ucid un general. Nu voi mai trai nici eu dupa. Ai grija de tine.

A fost ultima oara cand am vorbit.

Iar eu n-am mai dormit in acea dimineata. Pentru mine…s-a intors acasa.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s