Procesul foii albe in trei.

 

Stau cu fruntea lipita de geam si privesc in zare. In spatele cladirii din piata Victoriei apune soarele acum. Este unul dintre momentele mele preferate din zi. In gandul meu, ii multumesc mamei ca m-a invatat de mica sa sterg geamurile inainte de sarbatori si la inceput de anotimp nou. Vederea este perfecta. Deasupra copacilor din fata blocului meu se rotesc niste pescarusi. Parcul Alexandru Ioan Cuza fiind aproape, zilnic ma bucur de privelistea si sunetul pescarusilor in dans.

 

Un nor dens s-a lasat in aceasta dupa amiaza peste Bucuresti dar acum, la momentul apusului, prin el s-au strecurat straturi de aer si au permis atat soarelui sa-si arate culorile rosiatice de inserat, cat si cerului sa mai destinda privirile curioase ca a mea…Ii multumesc soarelui ca mi-a distras atentia in acest moment.

N-am avut o zi prea zambitoare astazi. Am lucrat la prima mea carte in ultima luna. O poveste …Mi-am propus  s-o termin intr-un timp record si simt cum mi-a consumat fiecare resursa caci este o poveste de iubire…

Ceva ce nu as putea spune ca am gustat prea mult in aceasta viata.

Am gustat in schimb iluzia iubirii, o dragoste prieteneasca  invaluita intr-o tovarasie masculina ce tradeaza  fara remuscari si ascunde sub pres de fiecare data cand se face curatenia inainte de sarbatori…

Ce frumos este cerul…am invatat sa apreciez lucrurile simple cu ultima mea despartire. Ca si cum as putea spune ca din suferinta se renaste.

Dar eu tot renasc de ceva vreme si astazi tot am avut o zi ciudata.

Am avut o zi in care mi-am dat voie sa fiu eu. Eu fericita si impacata fiindca mi-am pus in carte sufletul meu. Am ramas surprinsa insa sa constat ca sunt persoane care asteapta mai mult din partea mea. Cumva, parca ar trebui sa le iau suferinta de pe umeri tot eu. Toti alegem in aceasta Viata. TOTI. Mi-este greu sa vad oamenii cum sufera insa in acelasi timp nu pot sa merg acolo unde nu sunt invitata sau bine primita. Am dreptul la fericire si sa fiu eu asa cum sunt in adancul meu.

Am iubire pentru cine vrea sa faca parte din viata mea si este om cu mine … caci si eu sunt vulnerabila si chiar si eu vreau iubire in aceasta viata.

Uneori…imediat ce intalnesc un mic moment de nesiguranta, psihicul meu pica intr-o adanca stare de introspectie, inlocuind idealurile si scopul meu cu o totala lipsa de interes si delasare. Nu simt nici un strop de motivatie sa ridic macar un deget.

Nu pot sa-mi explic uneori ce se intampla caci nici macar nu ma gasesc in perioada in care as avea o justificare sa am aceste ganduri melancolice dupa ce-ar fi putut fi

In nici un caz nu mai visez la impacari sau intorsaturi de situatie cu persoanele din trecut insa ma visez pe mine facand alte alegeri. Oftez cand realizez ce credula am fost de multe ori si ma condamn pentru multe lucruri.

Eu pe mine, ma acuz si-mi spun tot ce am gresit mereu.

Am obosit sa tot fug de proces si sa-l ascund sub pres asemeni fostilor si am decis ca de data asta voi face curatenia exact cum mama m-a invatat.

Si-am inceput sa-mi notez intr-un jurnal…lucruri marunte.

Procurorul nemilos din mine a inceput cu primul moment cand mi-a fost inima zdrobita.

N-am putut sa scap de privirea ce patrundea pana in adancurile fiintei mele  si-am acceptat sa-l  las sa scoata la iveala toate documentele. Simteam ochii din cap in inima si-n pantecul meu de femeie, rascolind cele dintai amintiri.

M-a durut…ceva.

Mi-a amintit cat m-a durut si-atunci.

Mi-a amintit de toata naivitatea mea de copila si de toate visele mele, aici m-a durut cel mai tare.

Magistratul stia incotro se-ndreapta si  i s-a facut mila…mi-a permis sa plang o perioada. Mi-a permis chiar sa imi iau liber vreo trei zile dupa prima infatisare. I-a permis sufletului meu sa-si planga rana deschisa si apoi sa inceapa s-o vindece, cu rabdare si iubire.

In jurnal aveam trecut numele, fapta si rezultatul. Trei.

Procesul foii albe in trei.

 

Atat de grele in inima si-n sufletul meu incat trei zile am plans trei cuvinte. Nu puteam sa-i dau foc si sa uit fiindca abia incepusem.

Si ce sa uit cand judecatorul priveste iar procurorul din mine bate cu piciorul in podea, nerabdator  sa continuam procesul caci vrea dreptate.

Si eu vreau…tot dreptate. Atata suferinta in cele trei cuvinte incat as vrea sa scriu acum si despre o fericire. Si-ncep sa caut. El tot rascoleste, nu vrea sa scape nimic caci punctul in care am ajuns nu este suficient pentru a mai putea face un pas inainte fara acest moment. Pur si simplu nu se mai poate inainta.

Ca si cand conduci pe o autostrada cu viteza spre mare si parbrizul tau este imbacsit de reziduuri iar apa ti s-a terminat.  Ce faci atunci cand vrei sa ajungi cat mai repede insa nu mai poti inainta asa?

Macar m-a convins prin faptul ca-mi permite sa asociez o fericire ca nu este tocmai nemilos ci doar vrea justitie si alegeri inspirate pentru propria mea sanatate fizica si mentala.  Si sufleteasca…macar dupa proces sa-mi dau sansa sa cunosc iubirea.

Promisiunea clarificarii asa suna…ca oracolul din Delphi…

Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste lumea.

Eu tintesc spre iubire, dar e de la sine inteles ca voi putea aprecia mai bine pe viitor odata ce pricep ce inseamna clarificarea faptelor.

Oricum pot spune ca orice alta metoda a fost aplicata pana in acest punct  n-a functionat,  asadar ramane singura cale prin care pot intelege ce este de facut.

Ma pufneste rasul si-mi simt chiar si sufletul gadilandu-mi inima cand sub primele cuvinte pot adauga definitia primului meu moment fericit.

Este deosebit sa-ti poti aminti acele momente care ti-au trezit simturile si ti-au incantat interiorul tau de fiinta vie. Pe mine m-au pus in contact cu alte fiinte, cu oameni, cu familie. Sunt momentele mele pretioase din viata. Primele mele momente de naivitate copilareasca…

Fara sa vreau observ cum aceeasi moneda brusc are doua fete.

Aceeasi naivitate copilareasca a putut experimenta si fericirea si o inima zdrobita de suferinta. Procurorul asteapta reactia mea si simt cum ii stau pe limba literele din Aha-ul de final.

Doamna magistrat spune decat: A se consemna concluzia, murmurand parca din privire.

Ridic barbia uitandu-ma spre cer si parca balanta devine mai echilibrata. Nu mai atarna greu in primele trei cuvinte. Acum am si-un moment pretios care sa-mi dea incredere dar nici nu mai conteaza caci eul meu ramane undeva in visare…departe, in lumea frumoasa a copilariei mele.

Zilele saptamanii sunt numarate in jocuri si rasete, spun tot ce gandesc fara sa-mi fie teama ca prietenii mei se vor supara pe mine si chiar si ei zic tot felul de lucruri pe care nici eu nu ma pot supara, caci la final ne luam de mana sau ne impacam chiar si a doua zi, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. In sinea noastra, stim ca nu au fost spuse din inima, doar ca o reactie atunci cand nu ne-am simtit incurajati.

Acum parca simt eu nevoia  Aha-ului de final. Mhmmmmm si chiar inspir aerul dulce al libertatii de exprimare fara frica, din copilarie.  Izvorul sufletului meu pur, crud, de copil, revarsat in cuvinte.

Prietenele mele si cu mine avem experiente total diferite. Ma intreb cum poate face un copil sa-si mentina naivitatea atunci cand traieste intr-o familie cu un tata alcoolic, ce a avut si el la randul sau un tata alcoolic, ce si-a batut nevasta si copilul, apoi tatal copilului isi bate sotia si copilul inca simte nevoia sa mangaie prin propria prezenta suferinta inchisa in batausii alcoolici si-n victime. Cum dramele familiale nu reprezinta nimic atunci cand sufletul sau incearca sa carpeasca inimile celor ce il insotesc si i-ar fi fost modele.

Intreb procurorul ce face cand in foaia alba incep a se nota abuzurile?

Este prima oara cand ii vad privirea sfredelitoare clipind si transformandu-se in intelegere,  transmitand simplu:

Aloc timp  vindecarii prin iubire.

Mda…copilul stie sa vindece prin iubire, caci el intelege ce se afla in spatele abuzurilor.

Si tot el se exprima fara frica, ceva ce eu am uitat intre timp, observ. Ma intreb daca cumva faptul ca mi-am limitat exprimarea a contribuit la urmatoarea alegere ce mi-a permis sa experimentez din nou suferinta in sufletul meu?

 

Am continuat cu urmatoarele trei cuvinte pe randul al treilea, si-am oftat. Anii trecusera suficient cat sa ma caleasca putin. N-am mers prin foc intre timp dar am simtit piscaturile incinse ale cuvintelor rostite in momente de criza sufleteasca. Ca si cand un fier scos din jar mi-a marcat inima, facand-o sa suspine adanc, inregistrand pe fundal sunetele distorsionate ale graiului de foc.

Perioada in care iesi in lume si incerci sa te incadrezi in asteptarile celorlalti. Cand auzi prima data ca este nevoie sa iti schimbi felul de a fi, acesta necorespunzand  “a fi-ului” din lumea adultilor “responsabili”.

Randul al treilea m-a facut sa iau treptat cuvintele inghesuite de fiecare om ce-a pasit in sufletul meu si si-a lasat propriile neimpliniri in disperata incercare de a recupera trecutul sau nefolosit, prin implinirea destinului de alta mana.

Le-am permis…le-am lasat sa iasa, simultan judecatorul, doamna magistrat, s-a lasat pe spate-n scaun si si-a intins picioarele, incrucisandu-le. A permis procesului sa se desfasoare de la sine.

Am simtit iar apasarea cuvintelor si proiectiilor aruncate de oameni.

Oh da…am cam simtit-o caci fiecare vocala rasuna in fiinta si daca terminatia cuvantului  insinueaza si o asteptare de actiune sau raspuns, rasuna si mai tare.

Deci dupa ce-au lasat urmele incinse pe inima mea, au patruns pana si in spatiul sunetelor si-au inregistrat in fundalul cordului deschis  istoricul vocalelor usturatoare. Miseleste as putea spune, daca nu m-as fi recunoscut atunci ca fiind acelasi copil – doar cu cativa ani mai mare – ce totusi  vrea  sa auda ceea ce oamenii au de spus.

Ce mi se pare miseleste insa si nu pot trece cu vederea este ingamfarea absurda a adultului ce tine mortis sa se impuna, ignorand nu doar parerea, ci si sentimentele fiintelor asupra carora isi exercita orgoliul umflat.

Acum sincer, ce sa faci decat sa te lasi pe spate in scaun si sa permiti  din nou cuvintelor sa prinda forma dar de aceasta data sa fie eliberate inspre exterior?

Caci doar admiram candva posibilitatea exprimarii libere…Acum doar n-o sa incerc sa deturnez acest proces inceput din pura necesitate a gasirii echilibrului de sine si incercarea de a ajunge la sansa de a-mi oferi mie o viata intru iubire…

Aproape a apus…vad marginea unui soare rosu-aprins cu o tenta de magenta, ca si cand ar fi pe ecranul laptopului meu si nu pe cer. Blocurile astea gri de Bucuresti se mai animeaza putin prin gratia divina de a ne desfata cu spectacolul gratuit.

 

Mi-am pus pe masa, langa laptop, un bujor alb intr-un pahar cu picior. Mirosul florilor de mai are un parfum special. Un parfum de seductie…

..al vietii. Imi pare, asa, cum ca te-ar  indeamna timid sa stergi griul de peste zi si sa lasi loc, totusi, unei mici sperante sa se strecoare in tine, seducandu-ti  inima sa doreasca mai mult decat un istoric de cuvinte.

 

Si revenim la randul al patrulea in care voi fi notat deja urmatoarea mea fericire in viata.

Judecatorul isi trage scaunul interesat, aplecandu-se in fata, doritor sa auda ce anume m-a bucurat. Procurorul asteapta si el.

Florile astea de mai…au o conotatie deosebita, dupa cum bine stiti…doamna magistrat.

Am pus semn de jurnal – o floare de mai. Simbolul puritatii mele si al visului cel mai adanc. Ca bujorul de pe masa viitorului meu.

Notez cuvinte cheie in jurnalul de sperante si numarul paginilor l-am uitat deja. Este prima oara cand imi pastrez memoriile intr-un spatiu doar al meu, ma simt ca si cand as inventa scrisul prin esenta sufletului, un scris ce nu poate fi citit cu ochii ci cu inima si tinand ochii inchisi. Nimeni nu poate intelege aceste randuri, decat eu.

Eu si Dumnezeu suntem cei ce stim ceea ce sta scris pe aceste pagini. Inchid jurnalul si in locul vocalelor usturatoare acum, de pe raftul pe care sta, se aude o muzica fina ce ma face sa adorm linistita in ceasurile tarzii ale noptii.

Ce poate insemna pace si iubire decat parfumul dulce al libertatii de-a visa, a construi propriul tau limbaj, si-a atingerii florilor de mai?

Chipul fericirii maxime atunci l-am cunoscut pentru prima data …si-acum sunt puse cuvintele pe randul al patrulea dintr-un trecut demult apus.

Doamna magistrat, permiteti-mi  doar sa-mi iau liber spre a visa din nou la vremurile apuse…macar atat, prin vis sa le pot retrai.

Si nu astept raspuns, prefer sa cad in propria visare si tot ce-i mai bun si mai suav din acel moment, simt cum se topeste in mine si ii simt blandetea umpland treptat, acel spatiu eliberat de ceea ce se gaseste scris cu un rand inainte.

Daca as fi vrut sa parasesc procesul? In nici un caz…

Ce tip de om as fi fost eu sa las totul balta si sa ma retrag in lumea dulce a florilor de mai…nu, nu, nu.

Mai avem de suferit aici, mai avem de raspuns si mai avem de scris chiar daca muzica vietii si scrisul sufletului de atunci ma incanta …cam prea mult.

Mai am oameni de intalnit. Oameni, doamna magistrat…chiar oameni.

Si nu doar umbre ce vin in viata ta si pleaca, rupand parti din tine. Nu doar acele personaje care isi cer un drept din tine ca si cand le-ai fi intrat in posesie fara a se intreba daca o fiinta umana se poate stapani?

Chiar mai exista oameni.

Deci sa revenim.

La acest nivel deja lucrurile devin mai clare si putem nota lejer pe randuri ce anume inseamna o suferinta si cat poti tolera in viata. Cum trec anii tu deja deprinzi abilitati de manipulare a formelor  dezamagirii si a o organiza in categorii. Acum nu mai am probleme, este ca si cand as aduna bile negre intr-un sac, il tin in spate si-l iau dupa mine oriunde merg, caci este nevoie sa fii pregatit sa mai depozitezi cate o bila daca se iveste ocazia.

Greutatea se simte din ce in ce mai mult si la baza gatului deja presiunea iti produce discomfort constant, dar stiti cum este viata…tot speri sa dispara din bile. Cu toate ca sacul nu-l  lasi niciodata acasa, doar speri sa dispara…din incarcatura.

Nu pot spune ca toti oamenii pe care ii intalnesc doar iau parti din mine, caci imi returneaza bile si eu le tin aici – in spatele meu. Este un schimb, dai si primesti constant.

Ceea ce ma supara pe mine este faptul ca din naivitatea mea am inceput sa dau, si-am dat prea mult iar in schimb am luat aceasta greutate care ma apasa si ma face sa ma apropii tot mai mult de pamant…si nu mai pot vedea cerul.

Intelegeti?

Aici cred ca este adevarata problema, de fapt.

Ce anume dai si ce anume primesti in aceasta viata?

Hmmmmm…si cumva simt frica sa las sacul jos fiindca mi-este teama sa nu raman goala apoi…atat de mult am dat incat ce mi-a mai ramas sunt bilele acestea negre ce le car dupa mine caci fara ele nu stiu daca as mai fi eu?

Asa am scris pe al cincelea rand despre incarcatura mea neagra…si am asteptat.

Procurorul m-a privit atent, asteptand si el.

Cumva parca vrand sa inteleaga pe chipul meu inainte de a lansa o acuzatie, daca am gasit in sfarsit taria de a renunta la incarcatura asupritoare a dezamagirilor si a-mi asuma goliciunea inceputului  nou, fara frica.

Pixul meu statea suspendat in imediata apropiere a foii, in atemporalitate. Momentul in care te decizi sa eliberezi incarcatura a ceea ce te-a definit ca om ce-a suferit in viata, si vrei sa-ti reiei conditia de om liber pentru un inceput…este un moment al marelui timp.

Acel moment nu-ti apartine, ci este un moment istoric ce apartine lui Dumnezeu, Sufletului,  caci acel moment va rescrie codul tau genetic din acea clipa in care tu ai pus jos ceea ce te-a definit pe tine pana in acel moment si ti-a creat povestea trecutului.

Atunci fiinta ta face istorie. Este deci, marele timp.

As fi vrut sa fiu o pasare, sa ma inalt spre cer, fara nimic pe spate.  Sa trec peste un curcubeu si printre nori. Sa le simt gingasia si sa ma pierd in albul umed si dens al norului dupa care sa plonjez la baza curcubeului, incercand sa dibuiesc acel final multicolor.  Cred ca asta m-a impins sa las de-o parte incarcatura folosita ca si scut.

Nesocotit sa mai spun ca randul al saselea, ce-i corespundea fericirii, a fost umplut de imaginea cerului.

Nu pot sa uit insa privirea doamnei  magistrat…

In acea zi de februarie, cand am decis inlaturarea sacului. In acea prima zi, in care toate suferintele au fost puse de-o parte si s-a ridicat pixul  ca pentru a respira, privirea doamnei magistrat a fost cuprinsa de focul vietii. Am simtit fiecare vapaie pana in acelasi loc in care la inceputul procesului – privirea procurorului – ma atinsese cu ochii, trecand prin inima mea direct in adancimile fiintei mele.

Ca si cand acest proces chinuitor ar fi avut drept scop eliberarea de sub aceasta povara adunata in ani si care imi crease o identitate in a aduna dezamagiri nejustificate.  Acest proces infaptuit chiar de insasi personalitatea mea, eu insami fiind si procuror, acuzat si judecator.

Invinsul din mine, procurorul, nu a continuat. A inteles necesitatea unei infrangeri atunci cand vrei sa inveti a savura victoria.

A inteles sensul  fundamental  al profesiei puse in slujba adevarului si nu a rezultatului propriu pentru hranirea orgoliului.

 

Acuzata s-a putut inalta la cer, libera, iar doamna magistrat…a reaprins focul vietii prin decizia irevocabila a inlaturarii identitatii false de victima.

 

 

M-am decis deci, ca in nici un caz nu sunt o victima a circumstantelor. Da, am infaptuit totul ce-a fost notat in proces si chiar eu am obtinut eliberarea mea, a sufletului meu.

 

Si iata ca astazi totusi am avut o zi oarecum nereusita, dupa aprecierea in termeni generali.

 

Dar s-a produs o schimbare in mine. Pur si simplu am invatat ca nu mai am nevoie de sac. In acele zile in care se intampla sa existe predispozitii la stari de natura contemplativa, le primesc asa cum vin.

 

Uneori ma trezesc pe o banca in parc sau pe iarba, alteori stau pe terasa, uneori pictez. In momentul in care pixul meu statea suspendat deasupra randului al cincelea…am simtit in interiorul meu o zvacnire a sufletului, o scateiere in inima ce a batut puternic de doua ori inainte de a proiecta pe ecranul mintii mele imaginea unei explozii de violet si cyclam, conturata intr-o ploaie de figurine  reprezentand iubirea pe care nu o gasisem niciodata in aceasta lume, nereflectata in nimic pana in acel moment suspendat in timp.

Acum invat sa gust putin cate putin iubirea, prin grija pe care o am fata de mine.

 

Fata de Sufletul Meu ce isi doreste sa experimenteze totul in aceasta viata.

 

Cea de tristete profunda, marginalizare, acuzare, nedreptate, coruptie, neascultare, intoxicare prin diverse moduri a fost deja experimentata.

Acum invat sa-mi dau voie sa incerc contemplarea, fericirea pasiva, Iubirea Sufletului Meu  prin acceptare totala, exprimarea libera, riscul nebun, anularea treptata a convingerilor limitative.

Este normal ca dupa o lunga perioada de incarcare sufleteasca sa existe momente de melancolie. Este o trecere spre firesc progresiva, nu ma grabesc nicaieri. Abia invat sa fiu eu fara asteptari.

De ce sa simt nevoia a-mi crea anumite tinte de simtire pe care sa le indeplinesc, ar fi ca si cum mi-as dicta cum sa traiesc. Ar fi un mod de a trai artificial, nicidecum uman. Nicidecum al vietii imprevizibile ce ne circula prin vene.

Si eu asta imi doresc. Sa simt viata circuland prin mine, nu sa o programez in functie de asteptari si tipare modelatoare.

Ca acest soare minunat care nu-si propune cum sa apuna, el doar apune, este un fapt.  Si este un fapt divin pe care doar il poti admira in necuprinsa-i splendoare.

Asa si eu, eu doar traiesc dar nu stiu cum si nu vreau sa programez nimic, este doar un fapt ca traiesc prin mine insami.

Deci chiar si faptul ca uneori am senzatia ca nu traiesc pe deplin, deja creand asteptari, il accept asa cum vine. Toate aceste stari sunt naturale intr-un curs al vietii.

Caci astazi nu poti fi la fel ca ieri si categoric nici peste doua ore nu vei mai fi la fel ca acum.

Starea de simtire in sine este o dovada a vietii circuland prin tine iar libertatea de a-ti schimba cursul este o dovada de libertate spirituala, aceea care nu-si impune limite materiale sau tinte inflexibile.

Accept cursul vietii exact asa cum curge si ma adaptez, fiecarei clipe cu emotia corespunzatoare.

 

 

Iertarea, vindecarea si libertatea porneste din interiorul fiecaruia.

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s