Intr-o zi de vara.

 

Nicidecum  pictura artistica dar acum ma pierd in rozul pastelat din centrul florii, pe marginea vasului am pus si verde pe care l-am deschis doua tonuri si am sa-l folosesc  iar colturile m-am gandit ca le-as putea face violet. Pictez sa-mi linistesc sufletul si sa-mi clarific gandurile. Psihologia analitica se-nclina in fata picturilor, in special celor de mandale. Am concluzionat ca ma simt mai echilibrata cand pictez si oricat de mult m-ar enerva ceva, pur si simplu starea mea tensionata se disperseaza in culorile ce le astern pe plansa.

Pana si Luna este tentata sa picteze, a reusit sa-si strecoare labutele pe plansa proaspat pictata si a pornit pe parchet sa-si astearna creatia. Este uimitor ce poate transmite o pictura despre persoana care o realizeaza. Ca o radiografie sufleteasca in care enigmatica este doar flacara ce-a aprins patosul culorii, aceea  care anticipeaza viitorul si incheie trecutul odata cu lasarea din mana a carpei pe marginea mesei.

Timpul e mort pe plansa, doar tu mai ai dreptul la un prezent, ca si contemplator.

Contemplez propriile mele stari contradictorii si aspiratiile mele sentimentale de 30 de ani printre urmele lasate de pensula mea …

 

 

Ca privind printr-o vitrina, la o masa rotunda, a carei fata de masa rosie contrasteaza cu fulgii albi de zapada ce acum cad peste Rue Chevert.

Zece dimineata si traficul este deja intens. As fi vrut sa nu ninga, zilele trecute m-am putut plimba linistita pe stradutele deja impodobite ale micului cartier parizian. Imi place aici, nu am vazut nicaieri o atmosfera mai eleganta decat pe aceste strazi. Cel mai mult imi plac veiozele pariziene, au un aer special…  al anilor 50’, pe care il ador.

Rujul rosu, vinul rosu… mersul leganat pe stiletto, pantofii mei preferati. Dragut… acest cuplu din fata mea. El are 62 si ea 49. Cafeaua mea si croissantul sunt delicioase si chiar si fulgii de nea cad cu dichis pe asfaltul umezit.  M-ar putea convinge sa stau aici cinci ani. Daca as crede ca mi-ar aduce fericire…

Nici nu mai stiu ce-mi aduce fericire, de fapt. Poate sunt aceste tabieturi ale mele, poate dorinta de explorare, poate libertatea necunoscutului din clipa urmatoare sau sa fie nesiguranta zilei urmatoare ?

Sau povestile pe care mi le spun de fiecare data cand imi pierd speranta si-mi fortez mintea sa accepte inca o minciuna spusa pe fuga, sa fie asta ? Ma simt fericita cand trec pe stradute si vad oameni razand. Poate ar trebui sa rad mai des. Am auzit ca am un ras real, asa cum se rade din suflet, pana faci riduri…

Sa-mi creez mai des momente care sa ma faca sa rad…asta ar fi un prim pas esential.

Pana la urma este un lucru foarte bun pentru mine. Sa rad, cat de des pot. Nu pot sa ma gandesc ca o sa astept sa rad cand va fi momentul potrivit. In orice moment este potrivit sa razi. Ca acum de felul in care aceasta doamna taie perfect ouale din farfurie si-si hraneste partenerul.

Privesc spre gura de metrou, cele doua riduri din colturile gurii strangandu-se in timp ce-nvart lingurita pe marginea farfuriei ce-mi sustine ceasca. Vreau sa merg afara sa simt fulgii de nea in palmele mele. Inca un motiv sa rad.

Imi doresc o esarfa care sa-mbie culorile destinului meu.

Asa mi-as putea aminti cu usurinta ca am unul, fara sa mai fie necesar sa-mi spun minciuni. Si mi-ar aminti si de acest moment.

O esarfa pe care sa o pot purta si-n zilele toride de vara, atunci cand am sa o strang peste par, in jurul gatului, in timp ce barca goneste spre destinatia mea…din acea lume. Condusa de un Charon… Nicidecum doar atunci cand fulgii de zapada se astern pe o straduta cocheta, din acest oras.

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s