Cum inveti sa traiesti fara regrete?

 

Nu prea am fost in apele mele zilele acestea. Imi propusesem sa plec din Bucuresti pentru urmatoarele 40 de zile dar, cum m-am obisnuit in ultimii doi ani, planurile mele au suferit schimbari neasteptate.

Ma reorientez destul de repede, incerc pe cat posibil sa nu ma atasez de o idee si sa raman intr-un blocaj. Cateodata este o lupta cu mine insami de a-mi depasi propriile ingrijorari sau presupuneri, incercand sa gasesc alternative.  Mi-este imposibil sa nu recunosc ca vechile tipare inca ruleaza in mintea mea si temerile isi fac aparitia simultan cu noutatile.

Totodata si unele atasamente, desi mi-am propus cu mult timp in urma sa evaluez periodic convingerile mele, apar inca sporadic la un interval de timp si ma deconcentreaza.

Banuiesc ca viata ramane a fi o calatorie in care inveti sa deprinzi controlul de sine si al fiecarei situatii pe parcurs, in functie de cerinta.

Si asa ajung sa ma intreb daca … este ceva gresit cu mine fiindca simt asa?

Prefer sa spun cand am ceva fiindca de-a lungul anilor, atunci cand m-am inchis in mine, am avut mereu de suferit. Pe langa mult prea comunele probleme tiroidiene manifestate din lipsa comunicarii, zilele acestea am avut “norocul” sa primesc  o lectie care sa intareasca credinta mea despre  necesitatea constientizarii importantei comunicarii complete, sincere, cu toate persoanele din viata ta.

Este foarte usor sa te lasi prins in capcana asteptarilor celorlalti. A propriilor expectante de a te construi dupa modelul lor, o imagine care acopera toate necesitatile lor, dorintele si idealurile, poate,  despre cum ai putea tu sa interactionezi perfect cu ei si ce sa obtina din relationare. Desi cu totii recunoastem ca nu exista persoana perfecta, in secret parca ne dorim sa ne inselam in aceasta privinta.  🙂

Totodata problema dependentei si autonomiei unei persoane devine mai degraba o constanta alegere in functie de fiecare situatie. O situare la unul dintre poli devine extrema ce poate conduce la dezechilibru, atat persoana in cauza cat si pe cele din jurul sau.  A gasi un echilibru fin intre cele doua si a-l mentine, dupa parerea mea, reprezinta o maiestrie a folosirii intelectului si a spiritului.

 

Dar cati oameni isi dau silinta in a se realiza pe sine si a-i putea insufleti si pe ceilalti cu propriul model?

 

Eu una, sunt genul de persoana care devine foarte influentabila de mediul in care ma aflu si mi-este dificil sa observ daca acel mediu este benefic sau nu pentru mine. Cel mai mare dezavantaj este ca eu cred in bunatatea oamenilor din mediul respectiv, indiferent de ce fac, sunt genul naiv care spera ca ei sa dea sansa bunatatii sa iasa la lumina, uneori pana in ultima clipa (am observat ca este vorba despre a mea). Si nu am invatat nimic din asta!

Din aceasta cauza mi-am petrecut timp in cadre mai putin favorabile dezvoltarii mele. Cum perceptia rareori ti-o poti schimba, sansa mea de a fi schimbat cadrul ar fi fost o comunicare sincera care sa ma faca sa inteleg ca este momentul sa plec din locul respectiv.

 

Se spune ca cei mai buni profesori sunt cei care te trantesc la pamant, fiindca de la ei inveti cel mai mult. Parerea mea este ca acei oameni au probleme si necesita consultarea unui specialist. Daca au deja unul, de vreo trei ani sa zicem, poate ar fi cazul sa-l schimbe?

 

Invatam sa fim oameni prin prisma familiei noastre, atunci cand avem norocul sa venim pe aceasta lume, intr-o familie. Parintii ne invata ce inseamna iubirea neconditionata…sau asa presupunem ca ar fi lumesc.

Atunci cand ajungem pe aceasta lume suntem dependenti  complet de alte fiinte. In primul rand de iubirea mamei. De-a lungul ultimilor zece ani, numeroase studii au analizat aceasta legatura care se creeaza intre mama si nou nascut si care are o influenta majora asupra viitorului copil, tanar, adult.

 

Dar ce faci atunci cand mama nu are timp, sau te evita, si tatal apare doar in pauzele de lucru, poate si alcoolizat?

 

Asa cum a fost copilaria multora dintre noi, cei care am prins regimul comunist de lucru in schimburi al parintilor. Nu se comunica nici foarte mult in acele timpuri, de teama unei interogari neasteptate.

Libertatea expresiei era inexistenta, la fel si manifestarea iubirii si protectiei fata de copii. Imi amintesc multe ocazii in care colegi de-ai mei luau bataie in clasa, in fata noastra, de la mamele lor!

Ma durea inima cand asistam la spectacol, ce puteam face eu, o biata fata din prima banca, vazand totul in fata ochilor mei, in timp ce nici macar un cadru didactic nu intervenea? Cu totii taceam si inghiteam in sec, uneori printre lacrimi, fiindca stiam ca nu avem ce sa facem iar unii dintre noi multumeam in gand ca nu avem parte de asa ceva, cel putin nu in fata unei intregi clase! Parca bataia in liniste, departe de ochii lumii, ar fi durut mai putin.

 

Si cu toate acestea, noi am crescut, am incercat fiecare pe cat posibil sa ne dezvoltam, ne-am iertat parintii si ne-am continuat vietile.  Astazi avem acces mai usor la informatie, daca vrem sa ne educam o putem face,  iar gratie dezvoltarii psihologiei – desi intr-o societate inca traditionala, ca cea a Romaniei, oamenii in 2016 apeleaza in proportie de 70% la biserici decat sa consulte un psiholog – avem sansa inlaturarii blocajelor din trecut si permiterea comunicarii in intregime cu ceilalti.

Cu scopul de a ne imbunatati pe noi insine, in primul rand, apoi a fi autentici in relatiile noastre. A cultiva relatii potrivite propriilor noastre firi, fara a favoriza dezechilibre sau a genera frustrari, neimpliniri.

Eu, personal, imi doresc ca peste zece ani sa nu regret nici macar o clipa orice am spus sau orice decizie pe care am luat-o incepand cu 17 Aprilie 2016. Mi-am promis mie insami ca din acea data am sa fiu eu cu mine autentica 100%.  Uneori spun lucruri dure, alteori acide, alteori puerile dar sunt toate parti din mine si mi le asum.

Paradoxal,  atunci cand sinceritatea mea ma face sa sufar  vazand reactiile celorlalti, eu cumva ma si bucur fiindca stiu ca am fost corecta fata de mine insami in acel moment.

Zilele trecute am simtit profund dezamagirea unui om care nu a fost corect fata de el insusi in viata, ajungand la varsta la care, prin propria alegere,  tot nu schimba nimic. Sa asisti la spectacolul trist al neimplinirii unui om, al elogierii regretelor, pentru mine a fost …macabru.

O parte din mine a murit in acea zi.

Prin propria-i suferinta am simtit suferinta mea, cumplit adunata de-a lungul anilor, atunci cand nu am crezut in mine suficient de mult incat am refuzat sa spun ceea ce simteam in acel moment.

Suntem atat de diferiti ca si oameni… si atat de multe griji ne facem despre ce vor gandi ceilalti despre noi daca ne dam sansa sa fim complet autentici. Poate din teama de a ramane singuri, din frica de a-i pierde pe ceilalti, atunci cand am crescut tot in singuratate, refuzam sa comunicam ceea ce suntem noi in adancul nostru.

Este trist atunci cand asteptarile  par ca te forteaza sa corespunzi unui grup, societati, mentalitati in defavoarea propriului simt al personalitatii.  Acest “ar trebui” sa fii asa… este semnarea contractului de neimplinire.

O personalitate este mult mai complexa decat ceea ce ea insasi alege sa se vada la suprafata.

Viata este mult mai mult decat propriile noastre perceptii limitate. Daca noi ne blocam pana si calea spre comunicare, cum vom sti ca nu ne blocam calea spre experienta vietii, singuri?

Doar cunoscand toate datele despre noi insine, in timp, ne putem cunoaste in profunzime  si doar  asa putem aprecia daca putem accepta si alte persoane, cu scopul unei vieti fericite.

Sa ajungem sa traim fara regrete.

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s