Ai vrea sa-ti intalnesti sufletul pereche?

 

“Ai vrea sa stii ca esti important pentru cineva, doar fiindca existi, doar fiindca tu acum respiri si citesti aceste randuri din timpul tau pretios, acel timp pe care il vinzi pe un contract pentru a crea momente speciale cu cei fata de care tu ai sentimente si simti respect?

Sa stii ca tu ai un loc special in inima cuiva fara sa fie necesar sa dovedesti nicio banalitate, sa stii sigur ca in momentul in care acea persoana te vede se citesc in ochii ei bucuria si aprecierea sincera a fiintei din tine?

Cineva care sa inteleaga tumultul tau sufletesc si sa cunoasca drumul pe care ai mers.

 

 

 

 

“Fiecare are ceva ce-l deranjeaza dar nimeni nu spune ce crede, imi spune una dintre prietene, sorbind din paharul cu ceai verde, gheata si lamaie. Am ajuns la intalnire dorind sa impartasesc recenta mea contradictie cu sora mea si cerand o parere. Subiectul contradictiei este tot de ordin familial, cearta mea cu parintii mei in care cuvinte usturatoare au fost aruncate de catre mine cu precizia sagetii catre tinta, la Darts. Ma gandesc ca in familie este normal sa poti fi deschis cu ceilalti membrii desi acest lucru nu se intampla frecvent. Cel mai recent exemplu care imi vine in mine este al unei cunostinte care refuza a-i comunica sotului propriile sentimente si temeri dar in schimb le discuta cu diverse persoane.

Este un mit sinceritatea intre membrii unei familii, in mariaj sau intr-o relatie?

Eu, multi ani la rand, pe vremea adolescentei, nu reuseam sa comunic cu proprii mei parinti, ruptura comunicarii dintre noi producandu-se cu cativa ani inainte, ajungand in timpul adolescentei la separare totala pana la a ne deosebi complet ca fiinte nu doar ca rude. Si chiar daca am fi comunicat dar fara a accepta personalitatea diferita a fiecaruia dintre noi, nu ar fi fost decat o incercare de a te conforma unor reguli sau cerinte. Ceea ce s-a si intamplat. 🙂

Cat de compatibila este autoritatea parintilor cu rebeliunea adolescentei cand o tanara/un tanar incearca a-si crea propria sa lume diferita de cea de acasa? Cand incearca a se descoperi pe sine, diferita de fantasmele proiectiilor parintilor asupra personalitatii sale? Fiecare parinte isi doreste odrasla intr-un anumel fel, potrivit unei imagini idealizate a propriilor trairi si harti mentale. Cat de sanatoase sunt aceste cerinte de a deveni conform unui model?

Pentru mine a fost un dezastru, fortele energetice dorind o descatusare au produs o sciziune dureroasa in sufletul meu, interesate de a se manifesta pana la epuizare, in detrimentul meu – fortandu-ma sa accept realitatea si nu imaginea aceea oferita de proiectia parintilor care insistau cu cerintele proprii fara a ma asculta. Sa fii cuminte, sa inveti bine, sa asculti obedient cand parintii te dojenesc, sa ai recunostinta fata de parinti si sa-l slujesti pana la moarte, desi ei fatis nu cer lucrul acesta ci mascat in apropouri. Desi pentru mine familia este importanta, tiraniada nu o sufar.(culmea! exista riscul ca si eu sa o practic fara sa-mi dau seama – observatia este absolut necesara)

Fantasmele obsedante ale tatalui meu inca exista si sunt duse pana intr-acolo incat el se crede un fel de rege rasturnat dar care continua sa-ti ceara, poate prezentandu-te in genunchi conform imaginatiei sale, recunostinta pentru crearea vietii. Atat si nimic mai mult (de fapt asteapta un fel de autorealizare urmarind modelul lor). O dictatura extrema. Cand ii recomand consultul specializat tot eu par aceea sarita de pe fix. Mama mea pozeaza in eterna victima “sacrificata” pentru copii desi a avea copii este o alegere si de-a lungul anilor au existat momente cand ea abia astepta sa o intinda de langa patutul copilului in diverse locatii, numai sa iasa la o gura de aer, ceea ce este de inteles ca doar este o fiinta umana, libera, dar oare se poate trai liber fara a-ti defavoriza sau neglija copilul (oare exista asa ceva)? Auzind reprosurile mele ca nu au fost mereu cei mai iubitori, raspunsul ei este:

Cum poti sa indraznesti sa spui asa ceva, cand tatal tau te-a leganat pana la doi ani si ti-a oferit afectiune iar eu iti spuneam trandafirul meu?

In mintea mea lor un copil este ingrijit, uneori militareste, pana la varsta de sapte ani, atunci cand profesorii intra in scena si parintii isi pot lua linistiti mainile de pe paltonul tau de copil de care te-au tinut atarnat pana atunci intr-un cui, sa stai ca o papusa décor cu care se pot lauda in fata vizitatorilor. Daca indraznesti sa iesi din conduita obligatorie a imaginii lor distorsionate despre copii atunci esti obraznic, nerecunoscator, prost, prost crescut (oare cui ii revine functia educatiei si a cresterii).

Ideea de copil rod al iubirii pare a fi basm, iar acest lucru mai poate fi observat actualmente, sa spunem, chiar la un supermarket, intr-o zi de weekend, atunci cand familiile dau navala la cumparaturi si copiii, fericiti ca au ajuns intr-o lume colorata, provoaca reactii agresive  insotitorilor: Stai aici, fii cuminte ca te plesnesc, te las aici daca nu incetezi, stiam eu ca mai bine te lasam acasa, ce tot te smiorcai, daca plangi nu o sa te mai aduc aici niciodata etc.

Cat de sanatoase sunt aceste exemple de parinti?  Cum este posibil ca aceste exemple sa existe?

Cum se ajunge in aceasta situatie dureroasa atat pentru copil dar si pentru parinte, caci acel parinte evident nu isi poate recunoaste propria atitudine?

Diferenta intre generatii si accesul la informatie si educatie nu a putut aduce o intelegere a propriilor probleme si solutionarea lor. Avem posibilitatea de a detine un smart phone iar internetul face posibil accesul catre analizarea propriilor emotii la un touch distanta si totusi foarte putini oameni se educa in propria intelegere.

Ajungand a fi un model al propriului parinte desi in anii nostri de chin ne-am spus:

Eu nu am sa fiu  asa niciodata…

Sa va mai spun despre mine…

Visam cu ochii deschisi in liceu sa implinesc 18 ani sa pot pleca din casa in care nimeni nu ma intelegea. Eram atat de diferita de parintii mei incat si ei parca abia asteptau sa scape de mine. Imi placea sa-mi imaginez ca voi ajunge intr-un oras mare, voi lucra cu siguranta intr-un mediu activ, intalnind provocari zilnice si gasind metode de solutionare creative, purtand un deux piece si tropaind pe coridoare pana ce cheia rasucita deschidea usa apartamentului  in care primirea se facea prin  sufrageria cu geamuri mari, lasand loc unei vederi panoramice de care pisica mea este deja plictisita in nenumaratele zile cand ma asteapta acasa. Spatiul in care sa ma retrag si sa-mi ling ranile neintelegerii cu care numai o pisica neglijata poate empatiza, tacuta ca si mine in anii de rebeliune. Spatiul in care sa uit ca propria mea familie mi-a refuzat sentimentele, cerand sa ma conformez unui cod al casei cu care eu nu ma identificam deloc. Imi negam propria personalitate, propria vulnerabilitate, refuland si alegand situatii care sa-mi aduca lipsa afectiunii de acasa dar nocive mie. Imi spuneam ca pot, sunt curajoasa, am sa reusesc sa ajung intr-un loc in care sa ma simt in siguranta si voi fi inteleasa, in mod cert acolo, in acel loc.

Sunt putine persoane care sunt constiente de propriile emotii ascunse de-a lungul anilor in adancurile fiintei, situatiile tensionate fiind blocate pentru a ne proteja, a nu genera suferinta resimtita initial. Sunt scene in care ne-am simtit fortati sa reactionam intr-un mod nepotrivit noua  intr-un moment, tradand in schimb propria perceptie pentru a accepta o alta.

Un fel de dezamagiri resimtite la nivel emotional care daca raman neconstientizate, ne sculpeaza caracterul, generand alegeri si tipare de atractie care sa aduca in prim plan aceeasi imagine a conflictului initial dar care poate oferi solutionarea tensiunilor.

Sa continuam cu exemplul personal:

Imi doream o familie sub forma unei relatii in care sa ma simt inteleasa, o relatie cu un nucleu care sa incorporeze valorile acelea pozitive care graviteaza in jurul ideii de familie.

Dar eu nu stiam ca in mintea mea tiparul omului care sa-mi ofere intelegere reproducea inconstient modelul tatalui meu, reprezentantul primei imagini a barbatului din viata mea dar care refuzase a comunica cu mine si a-mi oferi afectiune, in propria mea apreciere. Modelul tatalui meu era unul pe care eu nu-l constientizazem pe deplin  – autoritar, rece, distant, necomunicativ. Genul barbatului pe care eu il consideram atragator reproducea fidel acest model, eu in schimb atribuindu-i calitati acolo unde primau defectele. Daca un barbat era necomunicativ mie imi parea misterios, poate inteligent fiindca tacea des lasand impresia unei analize (cand el habar nu avea ce sa raspunda sau sa spuna), autoritatea exercitata imi crea impresia interesului binevoitor in nici un caz al propriului egoism, daca era rece nu imi parea insensibil ci calculat.

O distorsiune totala, ajungand ca eu sa  “aleg”  in detrimentul meu acea persoana care sa puna in scena ceea ce eu era necesar a constientiza.  – Alegand modelul patern al dictatorului sau dezinteresatului eu deveneam modelul matern al victimei, incercand astfel solutionarea  primului  conflict pe care constiinta mea il identificase in mediul in care crescuse.

Adica exact ceea ce spusesem ca nu vreau sa fiu.

Astfel am ajuns la primul meu iubit de la Bucuresti.

Iubitul care-mi bantuise visele in anii inocentei era un tip brunet, cu un zambet misterios, un suras timid dar sigur pe el, discutand chestii interesante despre care eu nu mai auzisem niciodata si care sa-mi poata deschida usile coliviei si sa-mi dea increderea pe care nu simtisem ca o avusesem niciodata sa zbor, explorand astfel lumea.

Si ce credeti ca am ales in dorinta mea de a gasi un cadru sigur din aprecierea limitata pe care o aveam la momentul respectiv?

Un tip, intr-adevar, brunet, cu un ego posibil mai mare decat stima de sine, discutand subiecte neauzite de mine fiindca erau despre distractii neobisnuite nicidecum lucruri inteligente, deschizandu-mi usa coliviei sa zbor in intunericul chinurilor sufletesti si refuzand comunicarea dar acceptand in schimb distanta ca alternativa a solutionarii certurilor aparute intre noi. Egoist, interesul propriu fiind prioritar in orice actiune desfasurata, lucru pe care eu il traduceam ca fiind de fapt o refuzare a vulnerabilitatii de teama suferintei. Bietul, imi spuneam, cat de mult trebuie sa fi suferit acest om. Cand de fapt cel care suferea martiriul eram chiar eu.

Refuzul meu de a-l vedea in propria lumina intunecata ma conducea  pe mine pe caile sacrificului de sine intr-o relatie ce avea sa-mi marcheze sufletul cu fierul incins. Patru ani a durat zbuciumul sufletesc in care nemultumirile, agresiunile verbale si nu numai, certurilor violente si incercarile de a explica unei alte fiinte ca este normal sa imparti cu cel de langa tine tot ce te compune au sadit adanc in mine trauma profunda a lipsei de apreciere.

Cat de usor interpretasem eu gresit imaginea la care visam.

In ziua in care am decis sa renunt la acest personaj, ajungand la limita suportabilitatii dupa multe episoade chinuitoare si infidelitate, mi-am promis mie ca vreau sa incerc sa descopar o alta cale de a trai, in care sa ma pretuiesc mai mult, chiar daca voi fi singura sa fiu eu cea care imi va fi fidela daca un iubit nu poate.  Doi ani au durat episoadele in care personajul aparea periodic pentru a readuce in scena chinul suportat patru ani. Persoanele din jurul meu, evident favorizand imaginea barbatului si devaforizand imaginea femeii,  imi spuneau ca poate ar trebui sa iert si sa revin la relatie! Atat de obisnuit era ca o femeie sa tolereze egoismul unui barbat si infidelitatea!

Acesti chibitari bagatori de seama fara habar de propria viata dar numai buni de dat sfaturi sunt adevarate capcane pentru cei sensibili. Mama mea a avut episoade in care isi schimba pozitia in functie de propriile expectante, caci eu ajungeam la varsta de 25 de ani, cand in societatea romaneasca o femeie este normal a se pregati de o relatie serioasa, maritala daca se poate sau chiar copii. Treptat am inceput sa acord atentie detaliilor si intelegand ce nu mai vreau sa fiu.

Sa pun semne de intrebare despre ce este bun pentru mine. Dar pana sa fac o evaluare profunda a propriei mele fiinte, in scena aparea alt personaj, promitand siguranta prin propria profesiune si provenienta familiala “educata, intelectuala”.  Mare tzeapa. Manipularea efectuata de siretlicurile acestui nou personaj cu un avantaj al unei oarecare inteligente a aparut ca o echilibrare a dezinteresului din prima relatie. Tipul invatase prin prisma profesiei cum sa atraga oamenii de partea sa. Invatand despre ei, despre pasiuni, cercetandu-le calitatile si recompensandu-i cu atentie, fiind prezent in momente cheie, folosindu-se de beneficiile jobului in mod personal, pur si simplu exersa cu mine ce era necesar a face in mediul profesional, dezvoltand identitati false.

Dar cum as putea sa-i reprosez eu acest lucru lui cand nici macar eu nu eram sincera fata de mine?

Acest baiat cu care aveam sa petrec urmatorii patru ani din viata mea si caruia eu aveam sa-i accept cererea in casatorie nu avea nimic din tipul barbatului atragator in propriile mele fantasme. Detinea o doza de inteligenta si umor cu care rezonam amical si care ma distra periodic si reprezenta in mintea mea un cadru sigur fiindca il cunosteam din liceu. Ma minteam pentru a evita o noua trauma profunda, ca cea suferita in relatia cu tipul brunet. Il foloseam pe individ ca pe un fel de bandaj peste ranile mele inca sangerande. Cat de sinistru a fost acest lucru?

Rezultatul a fost pe masura. Patru ani de infidelitate mascati sub aparenta iubire si declaratii, episoade romantice cerute de mine si oferite de el cu zelul actorului priceput si crescandu-i increderea ca poate fi o persoana cu multiple identitati. Eram atat de orbita de nevoia mea de siguranta si increderea ca el este un om sincer incat intr-o noapte, el primind un telefon in care o domnisoara ii spunea insistent ca ii este dor de el, punand o voce masculina sa-i confirme dorul in numele ei, eu refuzam sa accept ca el poate fi atat de meschin incat sa aiba o relatie paralela.

Presiunea mea de a avea siguranta, intelegere, crestea subconstient, pana in momentul in care am clacat, m-am prabusit si … am mers la psiholog. In prima mea sedinta din august 2014 am plans, n-am zis mare lucru. Nu puteam sa-mi mobilizez cuvintele incat sa contureze tensiunea acumulata de-a lungul anilor in suflet si sa le expun unui profesionist. Omul acela ma privea si eu plangeam in hohote, strangand un morman de servetele langa mine. Treptat, sub indrumare, am inceput sa revin la situatiile tensionate din copilarie si cadrele care au generat aceste tipare de atractie.

 Socul constientizarii a fost devastator, intelegerea constienta  ca doar vederea unei scene intamplate in copilarie imi poate marca atat de profund psihicul incat sa-mi dicteze alegerile m-a aruncat la pamant,  dar a fost punctul care mi-a dat puterea necesara de a face o altfel de alegere, pentru prima data in viata mea, care sa ma avantajeze fara a mai crea un cadru sabotor. A fost momentul de inceput.

Am deschis usa coliviei si am zburat, singura, in lume.

Din ianuarie 2015 am inceput autoanaliza propriilor mele emotii, comportamente, propriilor situatii prin care am trecut, calatorind zilnic prin viata si observand cine sunt eu, aceasta fiinta care are ganduri, care simte emotii, care are un corp, are nevoi, visuri, aspiratii?

Mi-am dedicat mie pagini intregi despre ce-am simtit in diverse situatii, cum am perceput eu lumea, cum o simteam ca fiind normala in interior dar nu o expuneam in exterior –  se intampla sa reactionam la stimuli altfel decat ne dorim si actionam astfel in opozitie cu ce simtim ca natural inlauntrul nostru.

Periodic, incercand sa forez sub straturile convingerilor depuse de-a lungul anilor despre ce inseamna a trai  intr-o familie, a relationa, a trai in societate, a fi prietenos, a fi curios etc.

M-a ajutat enorm sa-mi pot da seama ca lucrurile pe care le atribui unor persoane sunt parti din mine reflectate in acele persoane,  erau parti ale mele pe care eu refuzam sa le vad. Si eu aveam o fata meschina, fugeam de mine insami, ma minteam, ma defavorizam pe mine doar pentru a favoriza implinirea expectantelor celorlalti (o relatie in care nu sunt implinita dar care sa-i induca linistea mamei mele), inregistrand frustrari. Ma chinuiam atat de tare incat acceptasem un compromis menit sa vindece senzatia lipsei de siguranta, siguranta dorita din copilarie, multumindu-ma cu farama de afectiune falsa primita de la cineva nepotrivit mie. Trauma lipsei de apreciere provenea din propria mea lipsa de recunoastere a calitatilor mele, sustinerii mele, pretuirea fiintei din interior fara a mai cauta un sprijin in exterior.

Cerusem sinceritate de la ceilalti dar nici eu nu fusesem sincera atunci cand nu gasisem puterea sa spun:

Stop. Nu esti ce-mi doresc, din contra, esti la polul opus. Vreau libertate si responsabilitate, incredere, asumare intr-o relatie in care sa construim impreuna un cadru sigur, nu doar eu sau doar tu. Acel cadru in care aprecierea vine natural, nu trebuie cersita, iubirea este oferita nu este negociata in functie de comportament sau concesii, munca depusa dar nevazuta uneori este recompensata privind rezultatul in zambetul celuilalt. Grija se manifesta reciproc, comunicarea este esentiala, impartirea responsabilitatilor, dorinta sincera de a deveni mai bun si generozitatea sunt consecinte naturale.

Compatibilitate cu cineva pe masura.

Oare exista acest lucru?

O relatie in care oamenii se iubesc si nu se fac sa sufere?

In care nimeni nu inseala ci se reinventeaza, schimbandu-si rolurile si aducand noutate? Compatibilitate nu doar sexuala  ci si prin disponibilitatea emotionala, comportamentala, comunicationala, privind aspiratiile individuale, poate al imaginii vietii in ansamblu? Toate acele detalii absolut necesare pentru a face o relatie sa reziste de-a lungul anilor, acele lucruri care te fac sa reconsideri momentul unei  confruntari acide, care se poate ivi, la un moment dat…in timp.

 

Bineinteles ca exista acel cineva.

Un astfel de exemplu  este pentru mine Mihaela Stroe si sotul. Doi oameni maturi, avand experiente de viata asemanatoare, intelegandu-se profund unul pe celalalt, sustinandu-si evolutia individuala si nu sabotandu-se, creand din iubire o familie si educandu-se constant prin prisma provocarilor vietii. Am ascultat povestea lor la una dintre conferintele Mihaelei, ambii povestind amuzati despre cum s-au cunoscut, cum mentin relatia si despre certurile pe care le intampina si ei acasa, pe diverse fleacuri.

Pentru copila romantica din mine, sunt imaginea sufletelor pereche. Doua sfere de lumina reunite.

Cred ca atata timp cat eu aleg sa fiu sincera fata de mine, minimalizez riscurile de a atrage un partener nesincer, care sa prelungeasca lantul frustrarilor. Cand eu ma cunosc pe mine atunci pot sa-l recunosc pe cel din fata mea, evitand sa cad intr-o plasa a aprecierii distorsionate.

Ma pot indragosti in siguranta, stiind ca omul de langa mine este dispus sa ma prinda daca mi se va intampla sa cad si isi doreste sa fie alaturi de mine – nu la distanta, lasandu-ma singura sa ma descurc cum pot.

Nu devine astfel  autocunoasterea  esentiala pentru a da sansa si celorlalte persoane sa te cunoasca?(recomand alegerea unui cadru specializat)

Cunosc cateva persoane care sunt singure de mai multi ani si se intreaba ce s-a intamplat de nu intalnesc pe cineva potrivit?

Dar eu va intreb…cat de mult ne cunoastem noi insine, cat de mult suntem constienti de ce avem ascuns in sertarele noastre cu preferinte, astfel incat sa apreciem cu adevarat care sunt lucrurile reale ce ni le dorim, deosebite de tiparele de atractie care ne-au generat dezamagiri si se vor vindecate?

Cum putem noi recunoaste acel partener potrivit noua daca inca nu stim daca am rezolvat incarcatura emotionala din trecut? (acele modele menite sa reprezinte conflictele din copilarie)

 

Eu mi-am facut o rutina zilnica, imi scriu in jurnal concluzii si mici observatii ale situatiilor prin care trec, ma uit uneori si peste postarile de blog sa pot observa cum perceptiile mi se schimba periodic si care sunt prejudecatile cu care ma confrunt. Fricile apar si dispar, desi constient eu spun ca nu am niciuna, ele mai pulseaza ca parca a-mi face in ciuda cateodata si mai dicteaza cate o fraza. 🙂 Siguranta pe care o doream in trecut mi-o ofer acum prin continuitatea comunicarii cu mine insami. Imi comunic ce cred despre mine in diferite ipostaze in care ma observ. Increderea cautata in altcineva mi-o ofer prin dorinta de a ma intelege si a ma sustine in dezvoltarea mea.

Nu stiu daca acest lucru ma face vizibila pentru sufletul meu pereche dar  ma face in schimb sa fiu o persoana mai responsabila, capabila sa se perceapa pe sine. De asemenea imi da sansa de a fi sincera, in primul rand cu mine insami, apoi cu ceilalti.

Este prima mea relatie in care simt ca efectiv construiesc ceva, relatia cu mine insami. 🙂

Si sunt fericita, asa…intr-un mod altfel decat cunosteam eu fericirea inainte.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s