Cu capul printre nori…

Cand merg prin centrul Bucurestiului imi place sa ma pierd printre cladirile vechi, odata ce ies de la metrou. Ma topesc printre balcoanele cu marginile din fier conturand motive florale, urmele trecutului pe colturile decolorate, tocurile proaspat vopsite ale ferestrelor de la primul etaj, mansardele carpite, scrisul kitch in spray multicolor care nu ma incanta dar este prezent, afisele lipite pana la refuz unele peste celelalte, curiosii ochi ce privesc discret dupa perdele multimea pestrita de pe trotuare. Cu capul in nori si muzica in casti, topai peste pasarelele improvizate de pe trotuarele in lucru, depasind cersetorii de la fiecare colt. Am sentimentul ca plutesc uneori, intr-o lume indepartata dar prezenta panourilor comerciale de pe magazinul Cocor ma anunta ca traiesc totusi in 2016, la fel si muzica din castile mele.

Cum ar arata restaurata?
Cum ar arata restaurata?

Intr-o stare de decuplare totala, ignorand orice stimul exterior, traiesc in lumea mea.  Dar nu despre asta vreau sa vorbesc ci despre cat de usor este sa devii superficial cu oamenii din jurul tau atunci cand esti absorbit de propriile fantasme si preocupari.

Mergeam cu prietena mea venita in vizita din Asia pe stradutele din centrul capitalei, oprindu-ne din loc in loc la boutiqurile colorate, aruncand priviri prin cosurile cu accesorii si cercetand tesaturi orientale. Vorbeam despre fleacuri, eu preocupata de propriile mele ganduri aruncand intrebari sa aflu o parere noua, cercetand simultan vitrinele dupa chestii interesante unde ne putem opri. Pasii din jurul nostru alcatuiau un zgomot de fundal, conturile siluetelor  erau amestecate pe o plansa luminata de razele soarelui la pranz, sunetele cuvintelor devenind o larma greu de deslusit. Si cum mergeam eu ca o floare pe langa prietena mea, discutand despre ideile prinse in capul meu si absorbita de propria mea persoana, trecem la un moment dat pe langa cineva, oprit in mijlocul strazii, care se uita spre noi insistent spunand ceva.  Ma opresc, ma intorc si vad un tanar cu o privire ratacita, imbracat simplu, de statura medie, parul deschis, mainile pe langa corp, asteptand ceva sau pe cineva si parand ca sta in acel loc dintotdeauna in ciuda soarelui puternic. Instant mi-am amintit de The Script- The man who can’t be moved.  Bietul, se contureaza in gandurile mele. Reactia a fost sa scot portofelul si sa-i dau niste bani, in superficialitatea mea. Numai ca tanarul imi zice pe un ton natural, nevinovat de om neinteles:

        – Dar nu v-am cerut bani, v-am intrebat cum ajung in piata Victoriei?

 

Inutil sa descriu strafulgerarea simtita din crestetul capului meu, prin cel mai inalt si lung fir de par, coborand cu viteza luminii pe sira spinarii, tintind degetul mic al piciorului, conectandu-ma puternic la lumea reala din jurul meu, scotandu-ma violent din reveria mea.

Constientizarea stupizeniei mele si  a gradului de ignoranta cu care il tratasem pe bietul tanar m-a facut sa rosesc instant, afland pe loc cat de usor este sa te pierzi in propriile fantasme.  Nu-mi venea a crede ca tocmai eu, cea care scrie si da lectii despre generozitate tratasem pe cineva atat de nepasator. I-am dat omului informatiile cerute, mi-a multumit si a plecat hotarat.  Altcineva il directionase gresit spre piata Unirii iar acum nu era nici un indicator care sa-l indrume spre destinatia sa. I-am multumit pentru lectia gratuit oferita despre cat de usor este sa interpretezi  gresit mesajul unei persoane si ce usor este sa pui etichete.  Prietena mea aproba si ea cat este de important sa verificam cine este in jurul nostru, mesajul pe care un om il transmite si sa fim prezenti mereu, pentru a fi constienti si poate si folositori celor care chiar au nevoie, fara a ne grabi cu prejudecati sau etichete.

A fost o zi  din care am invatat importanta prezentei in orice moment, pot spune chiar norocoasa fiindca am intalnit o persoana care nu s-a suparat fiindca eu am fost cineva care l-a tratat necorespunzator din pura superficialitate. Daca mi se intampla mie cred ca m-as fi simtit oribil, as fi dramatizat mult timp, m-as fi plans la toate cunostintele, chiar si pe blog… doar m-am obisnuit acum. 🙂

Cat de usor este sa cazi in capcana propriilor prejudecati?

 

Imi notez situatiile de genul, sperand sa-mi fie de folos pe viitor. 🙂

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s