Cate chei sunt necesare pentru a deschide un suflet?

Cu greu am adormit noaptea trecuta.  Am stat si-am citit pana intr-un tarziu cand am hotarat sa sting lumina, sa-nchid ochii, sa las gandurile sa fuga, sperand ca undeva spre cer, dandu-mi sansa sa ma linistesc in suflet si daca nu reusesc atunci sa inec sunetele cuvintelor  dintre tample in intunericul adanc si apoi sa adorm. Ca intr-o fotografie sepia se perindau pe ecranul mintii frunzele ingalbenite de soarele tomnatic, asternandu-se lin, in bataile lenese ale vantului, ca un covor in fata mea, pregatind o alee pustiita de oameni dar plina de viata ascunsa printre ochiuri de pamant. Ma invita sa pasesc pe ea, unde sa ma poarte, nu stiu. In sinea mea as fi vrut sa am curajul sa fac un pas caci stiam ca atat imi este necesar, doar sa fac primul pas si sa pun in miscare trupul acesta …de tanara femeie. Ceva din culoarea frunzelor rasuna in mine nu doar din sentimentul tulburator al chemarii catre necunoscut, dar acea nuanta de aramiu, un bronz ars, cu marginile pe alocuri patate de culoarea solului umed de la ploaia de cu o seara inainte, imi inspira un fel de nostalgie familiara. Ca si cum as recunoaste nuanta in mine, definind un ceva pe care inca nu-l pot identifica. Ziua, avand totusi o oglinda, privesc ochii mei, schimbati, si gasesc acel ceva dar tot nu stiu cum sa-l numesc, inca nu i-am gasit o denumire. Poate fiindca inca imi lipseste ceva care sa-l defineasca? As fi recunoscut daca as fi auzit pronuntia in alt glas? Tulburator imi pare ca mereu in filmele rulate pe ecranul mintii inteleg mesajul transmis si desi chemarea pare reala nu este niciodata pronuntata, nu distingi o voce, nu auzi sunetele prinse in cuvinte si nu pricepi incotro sa te duci sau daca merita sa pasesti? Stand asa, la marginea aleei, si privind in urma gasesc ca merita totusi sa fac un pas. In lumina difuza, ca printr-un abajur de rafie infasurat in jurul soarelui (nu pot distinge daca sunt nori sau nu) ma intreb ce sens sa aiba o viata statica pentru mine?

Stau aici si ma intreb ce reprezinta pentru mine? Ce este conturat aici, sau cu finete ascuns, si cararea aceasta aurita, invechita, de cat timp ma asteapta de s-a decolorat intr-atat?

Ai avut momente in viata cand ti s-a intamplat sa-ti para ca totul s-a potrivit, aievea, ca intr-un scenariu regizat  de o mana priceputa si tu doar ai jucat? Si cat de bine ai jucat, fara sa stii ca totul era pregatit deja?

Cum ar fi daca maine cand te-ai trezi, ai vedea ca tot din viata ta a fost o scena larga in care multi ochi te-au privit indeaproape, tu dand proba vietii de-a lungul anilor si jucand fiecare ceas cu cea mai mare dedicare? Cum te-ai simti atunci? Te-ai simti ca un star sau te-ai vedea, dintr-odata, dezbracata fara voia ta de cele mai adanci secrete ale tale, de pasiunile tale, de fobiile tale, de planuri si de tot ce ti-a umplut zilele?

Si cu toate astea…cu toti ochii asupra ta, mai exista ceva ce nu se poate distinge prin simpla observatie, intuitie, aproximatie sau incercare de a contura rolurile unei vieti. Cred ca tocmai acest lucru supara nu doar publicul dar si scenaristul care a avut nenumarate incercari de a-l incadra, anume elementul surpriza, atat de surprinzator incat ii este teama sa puna creionul pe foaie si cu bucle mari, indreptate de scris, a-l descrie, nestiind daca va reusi cu certitudine a-l demasca sau va fi luat chiar el prin surprindere de forta vitala ascunsa intr-un caracter…caci pana la urma intr-o piesa sunt caractere cele care sunt urmarite indeaproape, acelea fac spiritele sa tresara, incing scaunele, scapara o lacrima in coltul ochiului cand identifici portiuni din viata ta, cuvinte si priviri aruncate pe fuga sau un ultimatum dinaintea unei infrangeri.  Oare ce este? Ca intr-o fotografie cu insertii rosiatice…ascunsa sub straturi si filtre, pe sub pielea mea, scaparand in ochii mei, incretind cateva linii ale fetei desi…cineva…demult…mi-a sugerat ca fruntea incretita chiar si de un suras lasa urme…in timp ce…statea cu mainile pe jumatate in buzunare, zambind  fals, fortand prost o sinceritate necunoscuta ca sentiment dar copiata ca insusire. Stiu chemarea…toamnei. O stiu. O accept, mi-a luat mult. Aceasta parte a mea…sa fi fost oare o echilibrare? M-a durut sa o vad prima data in viata mea…peste multi ani am inteles. De ce fugeam pe coridor cand doamna cu parul blond, mereu coafat, ajungea la ora…mi-era greu sa-mi amintesc acea limba.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s