Simplitatea unui inel…

 

 

Ti-am scris, aici, o poveste despre minunatiile vietii si momentele acelea care iti marcheaza pieptul si-ti incanta retina prin frumusetea lor, acelea care te inspira sa cauti in tine pana in adancurile fiintei graunta speciala a emotiei acordate direct cu unicitatea scenelor. Ti le vei aminti, negresit, mereu, ruland proiectate in ochii mintii, raspandind in corp acel sentiment  reinviat  la atingerea unei note muzicale, sau resuscitat in prezenta unei miresme, incantat de sunetele de pe buzele unei necunoscute, poate pasind pragul unei case pentru a nenumarata oara in toata viata ta, fara pretentia de a pastra un album de fotografii sau inregistrari ale amintiriilor iar in ciuda anilor intensitatea trairii nu va scadea chiar de ar trece decenii.

Am inceput paginile asa, ca in oricare alta poveste despre viata …

 

 

 

Frunzele inverzite danseaza toate in sincron sub unduirea vantului, provocand valuri nestavilite si  miscand pana si ramurile cu vibratiile lor, risipindu-si energia de-a lungul strazii ce conduce elevii spre clasele diminetii. Zumzetul pasilor vioi, de copii, umplu cu viata cartierul trezit cu putin inainte pentru o noua zi de vara. Pe strazi se simte aroma ceaiului de tei proaspat si rasuna vocile curioase, inocente ale scolarilor.

Eu sunt printre ei, mergand ritmic pe partea dreapta, ca o domnisoara, cu pasul linistit, zambitoare si increzatoare ca astazi va fi o zi buna. Am ciorapii mei preferati, albi cu dungile din crosete ingrosate ce imi lasa mereu pielea marcata cu modelul lor, mama mi-a cumparat o pereche grozava de pantofi cu bareta, tot albi iar uniforma mea este calcata perfect. Am ghiozdanul in spate fiindca imi place mult sa am mainile libere sa ma pot misca in voie. As fi vrut sa am si eu codite legate cu doua funde albe dar sunt prea slaba si mama imi tine parul scurt.

Imi doresc sa ajung la fel de desteapta ca sora mea, o admir…este modelul meu. Si este mereu fericita! Merg la scoala caci stiu ca daca am sa imi dau toata silinta sa fiu eu ceea ce vreau sa fiu,  am sa schimb lumea, aducand fericire in inimile oamenilor. Asa as vrea sa fiu.

 

 

Dar anii trec nenumarati si zambetul inocentei a ramas undeva, alaturi de visurile copilariei…

…departe…

…intr-un apus.

 

 

 

 

Daca noi doi am fi ajuns, aievea, la capatul vietii acum, as gasi de cuviinta sa-ti marturisesc, cu sinceritatea  aceea de pe urma care dezarmeaza fiecare trup si aprinde scanteia sufletului in ochi atunci cand in fata i se infatiseaza prezenta elegantei Morti, ca in viata mea tot ce mi-am dorit a fost sa ingrop trecutul in fundul mintii si al sufletului si sa imi dau sansa sa traiesc din nou… numai daca as fi gasit curajul. Sa traiesc.

Caci eu am incetat sa cred in povestea  fericirii, viata mi-a propus sa las povestile la locul lor, in copilarie, insistand pe acest fapt anual, in cei aproape 30 de ani ai mei,  pana am ajuns sa-i ascult cerintele. Sunt aici si ma simt goala, de parca viata ar fi parasit corpul meu, satula de nereusite. In vene parca nu circula nimic, nici pulsul nu mai vibreaza la suprafata pielii mele stravezii si dintr-o data am devenit usoara, ca un fulg. Ma incearca rasul cand ma gandesc ca nenumaratele diete nu au avut niciodata un rezultat, macar injumatatit, dar in scurt timp ma simt mai degraba pacalita pentru toti banii irositi pe tratamente.

La ce bun?”, ma intreb,” oricum am ajuns aici fara cel mai mic efort”…

Daca as fi stiu atunci…zadarnic acum pentru regrete. Oglinda subliniaza conturul meu fantomatic si desi l-am cautat multi ani nu ma atrage deloc, privindu-ma in realitatea de astazi nu-mi vine a crede cine am ajuns sa fiu.

 Esti, oare, vreodata multumit cu ce ai?  Chiar atunci cand te-ai straduit mult sa ajungi acolo?

Emotiile reflectate in oglinda ma indeamna sa incropesc un  “nu”…suierat mai mult decat pronuntat printre buzele mele uscate.

           Si-mi amintesc… acea zi … in care m-a surprins prin simplitatea unui inel. Si nu inelul a fost, de fapt, motivul real al surprinderii mele. O bijuterie ramane undeva intr-un colt, o porti o perioada dar nu-ti apartine de drept, chiar de ai titlul de proprietar inscris cu detalii rafinate, ramane un lucru exterior sufletului tau…nu, nu, nu… in nici un caz despre acel inel era vorba. Ci despre… bucurie.

Bucuria aceea pe care o simte cineva atunci cand reuseste a savarsi un lucru planuit si efectuat cu dedicatia necesara implinirii, impartasirii mai apoi, la momentul reusitei, cu alta persoana care-i este draga si careia isi doreste sa-I dedice lucrul savarsit… cu bucurie.

O vezi … inscrisa in suflet si rasarind in ochi… acela este darul nepretuit care te surprinde neincetat, purtand satisfactie, bogatie adanca si generozitate, sinceritate. Chiar de-ar dura o clipa… ti-o vei reaminti mereu, fiindca momentele speciale ale sufletului in care el a gasit taria de a fi pur ne raman inscrise in inima.

Ai vazut asa ceva in ochii oamenilor? Starea aceasta de multumire si plenitudine launtrica atinsa prin simplul gest de a darui persoanei dragi… o promisiune?

 O promisiune a fericirii… dintr-un alt taram. Dar …se poate ca … ceea ce avem sau ne dorim la un moment dat nu este, de fapt, potrivit pentru noi, sa ramana de-a pururi,  desi credem acest lucru?

Sinceritatea pura a sufletului, ce apare ca o scateiere de moment, ne indeamna sa cautam, sa speram la mai mult… desi nu acel suflet este perechea sufletului nostru si ceea ce am privit pentru o clipa este doar o mica parte din ceea ce ne este destinat, alaturi de persoana potrivita.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s