Ccmidp.

 

Este a treia scrisoare pe care ti-o scriu si inca am aceeasi senzatie de blocaj de inceput. Nu stiu ce determina acest sentiment, poate fi nepricerea mea in a-mi identifica acele cuvinte pe care vreau sa le revars cu portiuni din sufletul meu sau multitudinea de ganduri al caror cifru uneori il uit, eliminand  sansa eliberarii pe o foaie, spre a-ti lasa marturia simtirilor mele.

Cred ca… este important ca tu sa le ai scrise, de mana mea, pentru a le folosi, daca vei voi, vreodata, pentru mine, sunt ceea ce am mai de pret, mici biletele marturisind trairi din viata mea…inainte de tine. Ti-am mai scris, lumea in care eu traiesc este o altfel de lume pe care tu nu o vei cunoaste, dar vreau sa-ti prezint parti din ea, prin mine, vazand tot ceea ce este ea.

Mi-a trecut raceala din prima scrisoare, astazi chiar am facut o scurta plimbare. Pe drumul meu am avut norocul sa intalnesc zambetele unui cuplu de batrani, caci este rar fiindca majoritatea oamenilor se grabesc catre propriile prioritati, dar exista inca suflete care isi acorda privilegii umane, simple, precum un zambet. Pentru asta traiesc printre ele.

Este o zi minunata de decembrie in care frigul insusi s-a topit sub lumina soarelui si ne-a permis noua, oamenilor, sa ne bucuram de o indulcita zi de iarna. A nins deja, cu o zi in urma, a fost o surpriza nemaipomenita sa ma trezesc cu privelistea unui strat de nea acoperind terasa pana aproape de geamul meu. Cand ating zapada  am o senzatie racoritoare dar ciudata, curioasa, caci imi raceste pielea si o umezeste in acelasi timp insa corpul meu formeaza, ca o reactie instinctuala, o bariera de protectie care pare ca se incinge progresiv sub ea. In degete simt cum focul interior lucreaza pentru a-mi proteja mana atunci cand imi acord placerea unui bulgare de zapada. Glasurile copiilor din curtea invecinata a scolii erau la fel de bucuroase ca si inima mea, le-am auzit rasunand printre copaci toata ziua, pana spre seara.

Imi plac, le aseman cerului albastru, libere si proaspete, nepartinitoare timpului sau sezoanelor. Sunt deja o parte din mine, asa, ca lampioanele ce brazdeaza vazduhurile purtand dorinte, dar despre asta ti-am mai scris. Deseori pot zari astfel de dorinte, sunt multe zilele in care le-am putut admira de pe terasa mea. Si despre asta as vrea sa-ti vorbesc astazi…

Cum apare viata cand tot ce-ti mai ramane este sa poti gandi liber privind de pe terasa lumea din fata ta.

Simti dor in tine, atunci cand scaunul luminat de soare ti-este singurul sprijin, nu-l pot descrie sau nu-l pot cuprinde, inca, este ca un zbor spre necunoscut in care micile mele inghitituri de ceai sunt resursele pe care mi le iau pentru a continua calatoria de a-l traversa.

Ca atunci cand stii ca este necesar a face un lucru, si-l vei face, dar ca nimic din ceea  ce vei savarsi nu va putea umple spatiul destinat unei anumite trairi. Ma simt de parca as mai fi fost pe aceeasi terasa dar cadrul este schimbat si totusi acelasi dor ramane.

Te descoperi, da, te descoperi, iti descoperi acele nebanuite inzestrari si-ti duci la bun sfarsit scopul, ajungi un om impacat, dar in tot acest timp te-ai separat, traind intr-un timp al tau, magic, paralel cu cel prezent la care lumea din fata ta este partinitoare si totusi asta nu te face sa anesteziezi dorul, in oricare clipa.

Nu este trist, este un dar pe care ti-l faci tie insati atunci cand reflexia ta este cerul senin, asemeni glasurilor vii, ale copiilor. Fiindca vei gasi parti din tine in tot ce este in jurul tau, pe alte foi, in alte vieti, vei inspira la randul tau povesti, cuvinte iti vor fi imprumutate, caracteristici, uneori fara a-ti multumi, din contra, vei fi surprins, dar prea putin conteaza, caci ceea  ce este in tine este ceea  ce lumineaza acele vieti, le inalta, precum cerul. Tu vei stii, vei afla, privilegiul acordat aceluia ce are curaj a-si forma calea sa. Stii, sunt cateva cuvinte care-mi vin mereu in minte, cristalizand lumina argintie a fiecarei luni pline prin prezenta lor in picaturi insufletite, amintindu-mi acel timp de inceput. Suna cam asa :

“True nobility is not being better than anyone else, is being better than you used to be. “

Am renuntat la frici de atunci, mai bine zis pur si simplu s-au sters. Mi-este usor sa stau aici, pe scaunul de pe terasa, sa privesc zborul unui pescarus ca si cand el si cu mine suntem singurii de pe pamant.

Asa se vede de aici, asa traiesc, asa muncesc, scriind pentru mine insami, lasand note din inima mea, in felul meu, gandindu-ma la tine, sperand ca intr-o zi, poate, aceste mici biletele iti vor folosi.

Si poate atunci… dorul acesta din sufletul meu… il voi cuprinde.

2 thoughts on “Ccmidp.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s