E.c.o.u.

Ma ineaca fumul de la tigarile astea nenorocite dar imi prind bine atunci cand chipurile lungi din jurul meu devin insuportabile. Alta metoda mai practica inca nu am gasit, sau sunt inca neinspirata, ma gandesc. Nici nu stiu daca este fumul sau gustul intepator, ars, ce mi se lipeste de peretii gurii si nu-l pot face sa se schimbe nici macar cu cea mai puternica aroma de guma. Prietenele mele au impresia ca imi cumpar guma pentru asta, pentru a masca faptul ca pufai tigari, de fapt, imi cumpar mereu cate un pachet sa-mi dau sansa de a face ceva mai placut decat sa le ascult, mimand mestecatul, inchizandu-mi gandurile in mine si lasandu-le pe plicticoase in lumina lor slaba, pe fundal. Acesta eu il numesc devotament. Nu gasesc nimic mai neinteresant decat un om prost incercand  necontenit sa para … altfel, sau o atrofiata ce cauta viata intr-o spelunca. Sau langa un chel (a se citi ingamfare priceputa, cutezatoare). In fine, pe masura caracteristicilor fiecareia. Barbie si Ken, doar reprezinta idealul copilariei. Creeaza impresia prin imaginea plastifiata ca sunt si nu devin cineva, astfel ca este de inteles cum isi intra in drepturile inchipuite din prima clipa in care le pui o intrebare neasteptata. Daca s-ar putea vedea atunci cand vor sa para sincere… In special cand Barbie a ramas prea mult sub razele uv incercand sa-si faca un selfie reusit, in solar, iar rasul fals ii lasa cute accentuate in jurul gurii astfel incat arata ca un Chuckie si atunci cand vrea sa para serioasa. Dar nu este doar fata cea care o tradeaza ci si lipsa tactului (pentru asta va trebui sa caute in dex), greselile facute atunci cand scapa detalii, pentru persoane necunoscute, de fata cu toti, uitand ca rolul pe care e musai sa-l joace, de fericita, nu are oprire niciodata, nici cand isi face dus fiindca va trebui sa nu-si permita sa se simta coplesita, caci emotiile rabufnesc in alimentatie, iar marginile chilotilor o vor strange dupa ce va termina.

I-ar mai spune Ken cat de minunata este aceasta faptura cu cateva kilograme in plus de la ciocolata din care a uitat sa ii mai pastreze si lui? Doar nu crezi ca numitul chel…Ken, nu are nici o adictie? Ei da, asa vrea sa para el. Foarte calm, linistit, sensibil la sentimentele ei, la prezenta oamenilor, un tip foarte comunicativ si rezonabil, concentrat pe rezolvarea problemelor, pe acceptarea tuturor opiniilor sale mascate sub forma unor  idei, pe reconciliere si stabilitate. Este mereu langa ea, ii sopteste ce trebuie sa spuna, cand sa zambeasca cu subinteles, ce anume va trebui sa imbunatateasca pe viitor, pentru a fi si mai placuta, o prezenta feminina perfecta… aproape ca a lui. Oh, cat de frumosi sunt impreuna, imi scapa o lacrima in coltul ochiului, ce cuplu perfect…ea este precum o floare ale carei frunze pulsand a spirulina din comert ii hranesc viata lui. Care crezi ca este adictia lui Ken? Lucrul acela ascuns pe care nu l-a marturisit, nu i-a scapat  in fata fetitei speriate de langa el? Pe care il tine doar pentru fetita din el insusi, atunci cand ramane singur, cand isi face timp sa ramana singur, cand totul devine sufocant in jurul lui, cand vocea ei ii pare ca o placa de pickup zgariata, uitata de un deceniu pe play, articuland neincetat singurele cuvinte care i-au ramas imprimate, pe acele conexiuni neuronale extra uzate, intr-un fundal  din cu totul alta lume decat cea familiara lui, o lume in care a acceptat ca va fi nevoit sa traiasca, desi atat de vie nu s-a gandit ca va fi pe masura de complicata? Atunci cand spectacolul cu mima tandreturilor se incheie si poate fi, in sfarsit, asa cum el…este?

Cui ii pasa? Este taboo-ul lor, darling. Imi pare mai intrigant fumul acesta ce se ridica incet catre geam. Da, n-am voie sa fumez in tren dar nici d’asta nu-mi pasa. Ai naibii astia, usile la Freccia Rossa raman blocate pana in statie, orice s-ar intampla. Bine ca pot sta in mica toaleta, macar atat. The classic cliché. In Romania se fumeaza mereu in toalete. In scoli, in multe locuri publice, la toate colturile, in aeroporturi, in toate cutiile acelea de soareci afumati, de oameni stresati, viciati, gasesti deseori.. surpriza… romani. Este okay, mi-am luat sticluta de parfum cu mine, macar urmatoarea persoana sa se asfixieze complet… Ador felul in care aceste doamne cu miros fin isi stalcesc mutrele, figurile acelea deranjate, atunci cand in aer trece urma unei esente tari. M-am saturat sa stau pe internet, in scaunul confortabil, cu picioarele intinse, aveam chef sa fac ceva…d’acasa. Pana si cafeaua din tren este buna! Si gratis! Pfff! Normal ca pe mine experimentez, imi da ocazia sa ma destind nitel…  e musai sa-i suport pe infumuratii astia, avand aceleasi preocupari ca si ei. Normala

Cate vieti este nevoie sa traiesti pentru a intelege macabrul acesteia? Ii urasc pe sinucigasi, sincer. Ii urasc pentru curajul lor exaltat de a nu le pasa decat de ultima clipa. Sunt niste idealisti pe o muchie de cutit, asa ii vad. Atat vor sa simta, acea ultima scanteie de final, dezaxatii… Faptul ca n-ai intimitate nici la toaleta. Usile blocate pentru controlul biletelor, desi in tren nu ai acces altfel. Cuvintele cu subinteles ale persoanelor ce roiesc in jurul tau. Lipsa perspectivei. Impresiile de oameni reusiti ale caricaturilor, Barbie si Ken, cum sa poti renunta la tot acest circ funest pentru o singura clipa? Ce poate fi mai tragic decat acesta? Sa ai impresia ca vei fi amintit pentru o singura clipa de exaltare in care totul devine nul?! Thaaa… cred ca ar trebui sa mai pufai de cateva ori, am amortit cu acest pai intre degete. As vrea sa dureze la infinit aceasta calatorie? Care ar putea fi pedeapsa mea? Sa vad decorul fara sa-l pot trai, printr-un geam?

Ce sens ar mai avea? Nu m-as mai putea plange de nimeni si de nimic, ar deveni anost… Ca o blonda cu o palarie rosie, infasurata intr-un palton, o pereche de cizme pescaresti, asteptand statia potrivita, stand de trei ani in acelasi loc, pe acelasi scaun, cu tigara in mana, eterna tigara, cerand o cafea fara a o savura, urmarind decorul, inregistrand vocile, cuvintele, predand tot acel material stocat de-a lungul timpului, mai apoi, unei comisii de evaluare, pentru a-mi aprecia sau deprecia contributia la aceasta lume. Ar fi, bineinteles, si acesta un loc aparte … de figuranta. Un rol? Imi doresc sa joc un rol? Altul decat cel de acum? Sa-l schimb… pentru o clipa? As putea, oare?  In timp… cand acesta va fi consumat.

E timpul sa arunc tigara.

 

 

Grabbed the coat whilst doors slid open

Degree of uncertainty with things happening around me.

Risk. Do. After, there won’t be anything left. You’ll find peace.

Thank you for reminding me who I am not, last look in the window’s mirror before doors slid shut.

                                                  Confessions about a failed crime. 

Eyes Contemplating Obstinate Upheaval.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s