Surâsul unei inimi frânte. Pași către vindecarea sufletului.

 

Fac pași către vindecarea sufletului meu…

 

Pășesc pe ultima treaptă, luciul metalului se reflectă  în ochii mei, mi-este greu sa privesc înapoi spre aeroport… sunt ultima persoană, înainte ca ușa avionului sa se inchidă, după mine. Ușile  autobuzului  s-au închis în fața mea, înainte de a coborî, parcă-ar fi fost sincronizate cu inima mea…Am avut tendința să dau drumul genții pe podea, am crezut, că, poate, voi simți cum roțile se vor pune in mișcare și se va întoarce cu mine, poate, la poartă, acolo unde cineva mă așteaptă să-mi spună că greșesc. S-au deschis înainte să o las din mână.  Mi-am promis ca o să zâmbesc, de această dată.  Am mai fost aici. De câteva ori, în ultimii doi ani jumate. De  mai multe ori în cei doisprezece ani de tranzit. Mă simt la fel de nesigură ca în acea lună noiembrie. Atunci, eram mai încrezătoare, puteam spune că am, cel putin in privire, speranță. Nu o simțeam… frântă. Căutam ceva. Eram curioasă. Voiam ceva nou, altceva decât chipuri pictate superficial, cuvinte fără sens, șoptite la urechi, prietenie falsă, simțeam că îmi datorez mie șansa de a încerca sa găsesc, să văd, să trăiesc, cunoscând alte buze și altă față … a lumii.

Mi-am promis… că va merita. Privesc culoarul încă aglomerat. Nu sunt, nici nu am fost, nici prima și nici ultima persoană care pleacă (de acasă) cu dorința de a-și construi un viitor. Fără o idee despre ce o așteaptă. Casa nu îți este acolo unde îți este inima? O simțeam, atunci, incă bătându-mi în piept. Doi oameni în casa cărora crești pot fi numiți părinți sau a fi părinte înseamnă mai mult decât a da cuiva o farfurie cu mâncare, niște haine, a-i ordona repetat să-ți  împlinească așteptările, ca o condiție pentru a continua  astfel sa primească adăpostul oferit, sau  prezentându-i  ocazia, la liberă alegere, de a-și găsi prin propriile puteri un rost? De ce simt că las o parte din mine, în acel loc, în acest loc, blestemat, când hotărăsc că merit mai mult? De ce simt că iubesc o parte din acei oameni care simt că mă rănesc? De ce le permit să mă rănească prin ceea ce-mi spun? Oare astfel obtin vindecarea sufletului? De ce îmi permit mie sa fiu jignită si umilită atunci când accept vorbele si gesturile lor? Ce găsesc de iubit în ei? Cât de putin cred ca merit de ajung sa fac un compromis cu mine însămi, atunci când mă distanțez de ei dar mă refugiez în grupuri ce poartă același însemn? Nu înțeleg  pașii mei, cum merg spre fețe cărora eu le doresc același sentiment pe care l-aș vrea pentru mine și-ajung să-mi daruiesc timpul, ca o alinare? Au trecut ceva ani…  Ca un loc în care am zăbovit, m-a adăpostit,  totodata s-a transformat într-o închisoare în care dimineața  îmi sunt servite picături de miere pentru a compensa otrava de seară.

Am senzația că  urmele din sufletele noastre ne tocesc  simțurile, ne anesteziază sinceritatea … ignoră fragilitatea inimii si dorința de a ne conecta. Câte mâini am ținut in mâna mea, câte promisiuni de prietenie sinceră am auzit, ca un ecou răsună încă în mintea mea, câte am întâlnit, fiindcă am vrut sa cunosc,  împărțind clipe din mine, printre picături de apă, lacrimi, suflete, poate hoinare, ca al meu? Nu vreau să privesc in urmă. La ce bun? Mă simt mințită. Decepționată. Respir. Acele ceaiuri si cafele pe care eu le-am pregătit cu mâinile mele, din intimitatea sufletului meu, au fost vărsate într-o clipă, încinse, fără regret, peste pielea mea, cu un zâmbet  perfid, diavolesc. Înteleg. Mentalitatea este mai puternică decât un suflet. Ca o ipocrită modestă  care cere totul, jucând pe-o carte de opt, între șapte si nouă. Nu am încredere, mi-a rămas în mână doar aceasta cifră…Îmi  răsună în minte, nu o pot opri. Sunt calmă. Mi-am promis că o să zâmbesc. Aș vrea să o arunc într-o fântână, pe fundul unui puț infinit…  Cei ce te sapă…Nu toți cei care sapă în jurul tău vor să-ți dăruiască o fântână cu apă proaspătă. Respir. Vindecare.

De singurătate… o clipă de singurătate… ca o clipită. Zâmbesc. Sunt pe locul de la fereastră. Afară se scrie un nou decor cu viteza decolării. Mi-am păstrat ochelarii pe ochi fiindcă nu știu cât îmi mai pot ține promisiunea. Deși, am exersat în ultimul an, să încetez a ține, la trecut. Am început să țin mai mult la mine…să înțeleg ce înseamnă … ea. Eu. Suflet. Ființă, fragilă, melancolică, precum o lacrimă. Te readuce la viață, la viața înscrisă pe paginile ce poartă numele tău in colț, acele pagini găsite între coperțile ce țin loc de prefață si cuprins. Punctele în care ai zăbovit, capitolele, sunt etapele în care te-ai reclădit, cu fiecare nouă lovitură în care ai fost trântită la pământ, te-ai ridicat, purtându-ți vânătăile pe post de lecții. Aripile întinse lucesc în bătaia soarelui, sunt deja în zbor. Am decolat. Am plecat. Nu mai sunt acolo. Astăzi deja sunt altundeva. Duc cu mine amintirile și urmele anilor, pe rândurile mele. În timpul meu sacru, acum, deasupra lumii, atât îmi rămâne de făcut…să scriu. S-a lăsat liniștea…

Este senin, cerul. Culmile Carpaților se văd veghind în depărtări, dincolo de orice concepte lumești, ca o terapie a cugetului, țintind cu alb imaculat spre oceanul cosmosului, într-o lume răsturnată. O parte din mine stă pe acele culmi. O parte a sufletului meu. Rămâne acolo, mă privește, în tăcere, stârnind focul meu interior, suferința arzătoare, forțându-mă să-mi încalc promisiunea.  Aș vrea sa fiu mai puternică... O fictiune, o plăsmuire a minții, ca printr-un fascicul luminos, trezită deodată, într-o splendidă zi însorită, deschizând ochii și, admirând priveliștea lacului, sorbind din aerul proaspăt, curat, revigorând instinctele ființei. Esența ierbii, sunetele aripilor printre copaci, stropi de apă sar în bătăile clipocite ale labelor de rațe sălbatice, provocând mișcări circulare pe întinsul misterios, către ramurile plutitoare. Pe față îmi stă așezată lumina dirijată a panoului solar, zâmbesc. Momentul a fost imortalizat. Îi aud vorbind lângă mine, cuvinte prinse din aer, călătorind, descriind stări interioare, râsete vesele de copii blonzi, o lebădă se apropie lent, pedalând curioasă spre ei, ochii zburdalnici întâmpinând-o nerăbdători. Le simt bucuria din glasuri și simt privirea lui țintită pe mine, dinlăuntrul meu tace. Aș vrea să cred ca am reușit, acea …reclădire…a sufletului. Sunt însingurată… pe acest pământ.

 

Pași către vindecarea sufletului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s