O cafea în drum spre viitor.

 

 

Miercuri 9 am.

Se aud stropi de ploaie bătând în geam, lovindu-se de pervaz, coborând apoi cele patru etaje către grădină. Îmi place mirosul ploii, las geamul deschis. Se asterne pacea. Îmi apring a cincea țigară. Inima îmi zvâcnea cu putere mai devreme, într-un război nedrept cu mine însămi. Când m-am oprit, am simțit că eram pe punctul de a mă sufoca. Am trântit telefonul, bucăți de plastic zac acum împrăștiate peste parchet, dar nu-mi pasă. Aș vrea să nu-l fi folosit niciodată. Nici eu, nici…el. Imaginile fotografice mi-au reaprins emoțiile simțite atunci cand  a fost plecat…am simțit ca înnebunesc sa le revăd. Nu le consider dovezi sau nu le-am considerat atunci, poate, ca si probe ale unei nepăsări față de mine, ale dezinteresului fața de timpul nostru petrecut împreună ca și cuplu, ale indiferenței pentru sentimentele mele ci pur și simplu le-am luat ca pe o … ocazie de a-mi demonstra mie că mă…înșel în privința lui. Este o întrecere.

Ascult loviturile stropilor de ploaie… sună atât de bine… am simțit în receptor sunetele batjocoritoare ale vocii lui, și-am clacat. Nici măcar nu am știut că voi sparge telefonul, a fost o reacție instinctivă… Dacă aș vrea să descriu ce simt acum… ar trebui să mă bucur fiindcă mi-am găsit curajul de a încheia convorbirea dar nu știu încă sigur dacă voi avea curajul să închei cu el, deși stiu, simt, că m-am decepționat, înțeleg că astfel nu mai pot continua, aș vrea să cred ca este doar un coșmar și că ploaia a venit să mă trezească, mi-ar fi mai ușor astfel? Nu mă deranjează cearcănele vinete din jurul ochilor mei, le ascund sub fond de ten atunci când îmi pun masca de ieșit afară, resimt golul din suflet ca o foame uriașă pe care o astâmpăr cu țigări și cafea ziua, alcool seara. Nu știu alt combustibil, nu știu să mă îngrijesc. M-am simțit bine când am leșinat dupa ultimul examen, am crezut, am sperat, că în sfârșit luminile s-au stins… m-am înșelat… sunt tot aici. Nu înțeleg cum, de ce, pentru ce, care este rostul, sensul, acestei legături și ce îi datorez eu acestui …demon? Ce vrea de la mine, de nu dispare, ce caut eu aici sau ce scop am eu în viața lui? Ce povară am de dus cu acest om?

Mi-este înfiorător de greu … sa respir. Simt cum o mână de fier stă strânsă în jurul gâtului meu, aș vrea să continui să spun ceea ce simt dar strânsoarea se intensifică. Cum ies de aici ? Ce pot să fac să scap ? De câte ori am crezut că dacă mai aloc timp ne va fi bine? De ce-am crezut eu că noi, împreună, vom reuși să fim fericiți? De ce mi-am dorit asta cu acest om care îmi arată că puțin îi pasă de mine? Câte șanse cred ca merită el astfel încât să reușească a mă înfrânge? A-mi clarifica faptul că locul meu nu este lângă el? Cât să mai rămân în aceasta autodistrugere umilă? Să fie o nevroză? Să fie o obsesie? Să fiu eu dependentă  de această jertfă interminabilă pe altarul minciunii? Nu este reală această relatie ! Este un fals ! Dar cum să nu fie reală când am simțit sărutul lui nu doar pe buzele mele dar l-am simțit cu ochii, l-am văzut cât este de colorat, ne-am topit în el, ca și când universul s-a format în acel sărut, în vibrația muzicii, la concert, în acel octombrie ploios, eu m-am contopit cu el, atunci, în marea aceea de oameni eram împreună, doar noi, îndrăgostiți! Cum poate să uite cum m-a strâns în brațe, cum mă strânge în brațe când iese ud din duș, gâdilându-mă cu părul pe obraz, șoptindu-mi la ureche toate acele lucruri pe care vreau să le aud, pe care le cunoaște, atunci când mă ține atât de aproape de inima lui și pe lume rămânem doar noi doi? Nu vreau pe altcineva, nu-mi trebuie altcineva, niciodată, nu există altcineva, de ce doar eu simt astfel? Îmi pare orb, nu vede cât de mult încape în inima mea…sau este nepăsător…

Mă întreb ce îmi lipsește pentru a-mi găsi curajul sau a mă hotărî să plec de lângă el? Ce vreau să-mi mai arăt? Ce fac alături de această persoană? Chiar am nevoie ca această relație să mă definească? Ce cuvinte sunt prinse în ea? Mă simt ca și când mi-ar fi fost furată pielea, atunci când ne-am cunoscut, și înlocuită cu acel corset negru pe care îl strânge în jurul meu, ascunsă apoi într-un loc secret pe care el,  demonul, îl păzește cu sfințenie, special ca eu să nu pot pleca. Mă simt slăbită, nu par a fi întreagă, jumătate din mine pare a sta în permanență cu el și am ajuns să folosesc această relație pe post de protecție…de ploaie, deși ploaia este cea care mă calmează acum. Este oare el sau sunt eu, aceea întunecată? O parte din mine apare descărcată cu fiecare ceartă ce marchează o nouă desparțire, acea parte cu care aș atinge tămăduirea prin suferință, prin distrugere, fiindcă asta se întâmplă, este o năruire de speranțe, de dorințe, mereu când ne certăm, ca o confirmare a naivităților mele că împreună putem construi ceva. Mă simt inhibată… îndoielnică, intoxicată cu gânduri înfierbântate în cazane de smoală. Simt ca … îl urăsc profund, complet, cu patimă înfricosătoare, dar nu sunt sigură că este vorba despre el sau despre mine, că nu eu sunt inculpată, că pe mine însămi mă acuz neîncetat de inconștienta de a da credit unui străin, de nenumărate ori, trădându-mă.  I-am arătat si lui asta… câteodată îmi pare rău că nu am avut o țintă mai bună. Aș fi simțit plăcere să-l văd cum suferă. Ca într-o doză de cafea amară, tare. M-ar fi chinuit dar aș fi vrut să vad asta, ca o compensare a suferinței mele, aș fi vrut sa știu, să văd, așa cum am văzut sărutul, cu proprii mei ochi că, măcar, o clipită, a simțit durerea, lipsa sensului, neînțelegerea, confuzia din comportamentul meu atunci când l-aș fi facut să sufere deși i-aș fi spus ca îl iubesc.

Saturație. De acele mâini meschine peste corpul meu, de glasul prefăcut, de petece cârpite peste cordul meu, de zilele mele vândute în contul lui, decădere a sufletului meu în abisul înghețat al iadului nefericirii. Fumez. Inhalez drogul din țigară cu certitudinea unei eliberări. Parcă în el locuiesc mai multe persoane, ca și în mine, sunt momente în care nu-l recunosc, nu mă recunosc, nu știu cine sunt si nici ce mai fac aici…

 

 

Am făcut din această relație o întrecere cu mine însămi de a-mi arăta că acest om mă va aprecia, contrar tuturor intuițiilor mele, dacă eu voi renunța la tot ceea  ce mă face pe mine o ființă, inclusiv la instinctul meu de protecție, devenind o umbră a lui…

 Mi-ar trebui un pansament peste această rană…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s