Îți dai șansa de a-ți scrie propriul jurnal de călătorie?

Când călătoresc se întâmplă să ajung într-un loc în care vocile din jur, zumzetul acela nestăvilit, sunetul văzduhului, îmi transmit ceea ce simt, dar din nu știu ce motiv cuvintele mi se opresc pe vârful limbii, înainte de a fi pronunțate în lume, de pe buze, rămânând suspendat, surprins,  gândul  e genul acela de loc, nu-ți mai trebuie nimic altceva. Nu sunt una dintre acele persoane care se pomenesc deodată gravide de înțelepciune după o călătorie de câteva sute de kilometri, ci mă întreb deseori ce este în acest loc pentru mine? Ce reprezintă, ce aduce în viața mea? Ce îmi va lua, poate, din viață?

Este ușor să arunci o privire fugitivă în încercarea de a încadra un peisaj, rapid, cu sete, calibrându-l după propriile criterii, dar, oare, chiar astfel se întâmplă cu acele locuri prin care întâmplarea ne poartă sau noi ne ajustăm, mândri, sau cu poftă, cu chef de neobișnuit, ca într-o escapadă adolescentină în care ești surprinsă sărutând buze străine, roșind la gustul plăcerii descoperite, nedumerită, zăpăcită, rămânând pe gânduri, conturând o nouă perspectivă despre ce vei deveni?

Cu siguranță ai cunoscut, știi, unul dintre acele locuri memorabile, optimiste, dinamice, puternice – acel loc în care simți prezența unei puteri implacabile de a-ți mânui destinul, de a-l sculpta din momentul contactului, cu pricepere, un loc în care simți forțe energetice mai presus de tine, ce foreaza adânc în fântâna simțurilor și-ți plantează un sentiment pe care nu-l vei uita niciodată, chiar de ești invariabil conștientă de trecerea timpului, de faptul că anii te vor modela și ei, știind că vei simți aceeași încărcătură, o fâșie de emoție ce se strecoară brusc în inima ta, vibrând intim…a fericire și zbor. Un astfel de loc este pentru mine bucătăria micuță și dreptunghiulară, la masa căreia iau micul dejun alături de ea

Mă simt de parcă ar fi trecut o eternitate din acel moment, că m-am schimbat, că am fost schimbată â la faveur du temps,  enorm și, totuși, îmi doresc să nu fi fost nimic schimbat, căci de aș putea da timpul înapoi… aș vrea să fiu din nou acolo. Este 19:10 și o parte din mine trăiește la ceasul dimineții. Într-o dimineață naivă.

Ce este omul? De-a lungul anilor am trecut prin situații înfierbântate și am simțit pe pielea mea străfundurile iadului, dualitatea, fățărnicia, dar si franchețea, grija, compasiunea, bunătatea…tandrețea omului atunci când își permite a fi acele lucruri nobile, ce îl compun. Sinceritatea și dedicația… M-am simțit pe mine duală atunci când, orgolioasă, am vrut a-mi croi propriul destin, a demonstra cine sunt eu, fiindcă glasurile din jurul meu, ca un ecou al propriei singurătăți, insistau pe rânduiala lumii… de a te realiza, a face ceva, a face bani, a împinge lucrurile, a le face să meargă – doar ești om, a avea o relație, a te căsători, a face copii…ca așa este  mersul lumii…săpând din prea multă mândrie în griji și necazuri, mergând la culcare în lacrimi de multe ori. Nu m-am gândit că poate găsesc în lumea exterioară ceea  ce eu țin morțiș a căuta, refuzând a-mi da șansa de a experimenta viața așa cum vine ea, ci vrând să gust din acele lucruri pe care le vedeam a fi convențional acceptate ca …normale

Ai văzut plutind peste nisipurile pustiului, sterpe, acea imagine sclipitoare ce te cheamă cu prospețime într-un tărâm magic, o lagună în care sufletul tău este despuiat total de prejudecăți, și, fiind deja ghicit, este revărsat cu bucurie în viața abundentă?

Ai auzit glasul maturității ce-ți mângâie fin urechile și-ți înalță gândul, întâmpinându-ți naivitatea cu grijă maternă, completându-ți ideile cu sunete vii, taine născătoare de cunoaștere?

Ai simțit acea fire ce doar prin prezență, cu magnetism neobișnuit, te călăuzește spre direcția cea bună ?

Acolo, în acel loc, cu acea prezență, să simți că în tine se naște, renaște, în acel moment, un om nou. În tărâmul tinereții veșnice, în care ești mereu acel copil  curios, încrezător, timid, curajos.

Am încercat să iau cu mine fizic ceva de acolo, un talisman norocos, am auzit că ai nevoie de noroc în viață, am vrut astfel să-mi fie mai ușor în a-mi găsi drumul înapoi atunci când voi vrea să mă rup din tumultul vieții și voi avea nevoie de ea, de prezența magnetică.  Îmi spuneam că o singura atingere a obiectului mă va transpune în lumea mea de basm, în jurul meu se va crea un cerc și nimic nu va mai fi la fel, ci voi reveni la căldura ei, la lumina ei blândă și râsetele cristaline…la îndemnul răbdător, la poveștile în care regăsesc părți din mine, lumi fantastice, la dragostea cu care îngrijești un suflet călător

“- Îmi place mult rochia pe care ai purtat-o vara trecută. Modelul mânecilor se potrivește cu croiala fustei plus că nu am mai văzut nicăieri o astfel de formă. ”

“- O păstrez, am s-o păstrez peste ani, nu o voi vinde deși colega mea de apartament m-a întrebat dacă nu sunt dispusă să o dau, a insistat, dar nu vreau să fac asta. Modelul l-am combinat, l-am ales după trei luni de urmarit almanahuri cu colecțiile franțuzești din ultimii doi ani. Cred că mi-a adus noroc. Atunci.  M-am simțit extraordinar când am purtat-o. Când am îmbrăcat-o, la ultima probă, m-am simțit liberă de hainele vechi și de angajamentele mele. În oglinda croitoresei am văzut o altă femeie, nu pe cea cu care eram familiarizată,” spuse ea în timp ce privirea pluti departe, în căutarea unui reper nevăzut.

“ – As vrea să știu și eu, să înțeleg… cred că pe undeva înțeleg, ca atunci când la gât îmi așterni șiragurile tale de mărgele, când ochii tăi verzi se bucură de bucuria mea, când le ating și suprafața lucioasă îmi lasă urma fină căci micile globuri îmi alunecă printre degete, aș vrea  să adorm cu ele astfel, căci mi-ar aduce, poate, în vis, ocazia să le port, și pe mine în imaginea nouă … așa, ca a ta. ”

“ – Tu rămâi mereu în gândurile tale, nu este nevoie să adormi. Te văd când fugi într-acolo, deși aș vrea să fii aici, știu că este un fel de echilibru resimțit să poți călători, și fără prilej de anunț, acolo unde mergi doar tu. ”

“ – Crezi? Mă simt descumpănită, nu știu dacă este acel loc în care vreau să ajung, sau sunt purtată, dacă este al meu, și ajung fiindcă eu simt. ”

“ – Ce te face să simți călătoria?”, mă întreabă  încet, lăsând moale un pix lângă mâna mea.

“ – Nu știu.. .“, îmi surprind tonul ciudat, fantomatic.

“ – Ai vrea să-mi descrii ce este în jurul tău? ”

“ – Nu sunt așa visătoare cum mă crezi, nici nu-mi dau seama că sunt, de fapt, în altă parte, cum îmi spui, eu simt că deja aici sunt, de fapt, în altă parte, fiindcă mă asculți și vorbim lucruri pe care eu pot să le rostesc, vreau să le rostesc. “

“ – Ai vrea să-mi desenezi rochia ta de vară? Între timp eu pregătesc o cafea, niște fructe, mai vrei puțină apă? “, răsună întrebarea într-un ecou de o infinită frumusețe, firavă dar profundă, scoțând la iveală, cu un fel de dibuit somnoros, subtil, în tăietura pleoapei, o siluetă obscură, îndepărtată, ce pare că se țese cu seninătate, undeva, într-un alt decor…

“ – Aș vrea să îi aud chemarea, vocea, însuflețită, asta m-ar face să simt că da, călătoresc, într-acolo. Dar nu o aud…nu știu să o ascult? Am în urechi sunete, larmă, ca și când aș sta pe marginea unei fortărețe, muntoase, în față se vede marea, cu apa-i sclipind în apus, scăzând treptat în luminozitate. Aș vrea să aud sunetul valurilor dar distanța-i prea mare iar energia cetății vibrează incontrolabil în zidurile groase și-n spatele meu, neîncetat. Mă gândesc că-i vară, nu simt răcoare-n aerul respirat ci o briză dulce. Mâinile-mi  țin cu grijă faldurile de material ca o hartă a corpului, în culori naturale, ca lumina de la nivelul solului, răsfrântă-n contururi vii. Nu mă trage de mânecă nimic, nimeni, iar seara crește, lănsând sub ceruri o muzicalitate ce-ncearcă a-nmiresma starea mea. Parcă urmăresc ceva pe întinsul mării, și-n piept se trezește, calm, un sentiment de libertate. Nu-mi simt greutatea, stau fixată pe podeaua de piatră  dar parcă plutesc, deasupra unei grote marine, cu mintea aiurea la un furnicar de bărci înflorate și lumini abia aprinse pe apă, într-un spectacol intim. L’ocean...l’inconnu.

Aștept…aștept ceva..pe cineva. Din strânsoarea materialului ud în mâinile mele știu că aștept pe cineva. Spuneai că te-ai văzut în acea oglindă a fi altcineva…Ți-a adus noroc… Când privesc oglinda mării eu am senzația că sub firul nevăzut al apei, suprafața limpede, este, de fapt, altă faptură, din alt loc. Aștept acea oglindă, adâncă, abisul albastru, întunecat, din care se aude vocea, dorința, zguduirea neobișnuită, să mă pot reflecta în ea… “

pexels-photo-235310

Țin pixul în mână și aș vrea să călătoresc într-acolo, să simt acea prezență, să-mi dea aceleași aripi, să mă bucur…fiindcă aud vocea… iar acolo eu îmi permit să visez. Am vrut să sper că poate în lume este cineva pentru mine, și mă caută, am așteptat, credeam că vocea este a acelui cineva. Apoi mi-am spus că poate s-a rătăcit… Poate nu știe că eu aștept?  Nu m-am gândit nici o clipă că la un moment dat ne vom întâlni și atunci va trece pe lângă mine ca un străin, fără să-i pese de faptul că sufletul meu se luptă zilnic cu proprii demoni și propriile datorii, și mai mult, mă va lua la mișto fiindcă nu sunt ca aceea de lângă el, așa cum acest cineva o vrea, ci din contră, sunt invers decât ar trebui să fiu…am crezut că acest cineva va ști să aprecieze de fapt… ceea  ce eu nu apreciam. Ceea ce uitasem eu …

Cât de des te auzi cu oamenii care contează în viața ta?, mă trezesc întrebându-mă. Este trecut de ora 20 și-am revenit aici. Prietena mea mi-a scris curând, am oameni pe care îi iubesc lânga mine, mă simt deseori singură și tind să proiectez asupra altor persoane responsabilități fiindcă mi-este mai ușor să dau vina pe  altcineva decât să-mi asum responsabilitatea propriei mele vieți, să recunosc față de mine că îmi doresc mai mult decât un tipar  tradițional și vocea  îmi cere să-mi respect propriul meu sens.

Luciditatea mă face să-mi mulțumesc pentru că eu acum nu am divorțat, nu am un copil care crește având părinții separați, iar mâna mea abia și-a dat șansa de a rescrie povestea…  sunt momente în care mă simt slabă, și disperarea mă împinge spre un compromis, deși știu că nu aș fi fericită, ci aș ucide viața din mine încetul cu încetul, ca o ucigașă cu sânge rece, ce nu șovăie în fața morții, am mai  fost acolo, mi-aș mima zâmbetul  și-aș trăda vocea… destinului meu.

Sunt atâția oameni însingurați… în relații. Atâția copii ce nu știu ce înseamnă  familie. Femei ce trăiesc în alte vieți, nu într-ale lor…  40 de ani. Avea  40 de ani. I-au trebuit 40 de ani.

Vous devez savoir que l’amour n’existe pas; je ne l’ai jamais rencontre pour ma part. Il n’y a que des affaires en ce monde; le marriage en est une comme toutes les autres… 

sursa foto: http://integre.spc.int/en/in-french-polynesia/opunohu-bay-and-valley

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s