Pentru ce iubim oamenii din viețile noastre?

Când citesc texte motivaționale ale căror titluri răsună de sloganuri precum Femeia e puternică! Femeia  reușește! Femeia învinge!  am în minte imaginea unei reclame ultra comerciale gen pastă de dinți ce rulează neîncetat,  deja obosită, de zeci de ani, dar păstrează același format fiindcă vânzările au scăzut și producția e necesar a fi schimbată înaintea textelor publicitare. Totodată sunt curioasă de pe ce lume apar și cine le-a scris, dacă acea ființă este o femeie care vrea să-și inducă sieși anumite caracteristici sau în lipsa experienței a trântit un scris menit să creeze încurajare într-o lume descumpanită și mâhnită. Stând așa pusă pe gânduri realizez că ideile acestea par antagonice cu zicalele mamei mele. Căci ea imi spunea deseori  “Nu esti bună de nimic! Nimic din ce-ți spun să faci nu-ți iese ca lumea!“ , făcându-mă să mă întreb, odată cu trecerea timpului (și nenumarate incercari esuate de a o multumi) Care este, Doamne, sensul vieții mele? Ce scop am eu pe aceasta lume dacă nici pe mama n-o pot multumi?, întrebare ce am văzut-o conturată tot mai des  în societatea globală, actualmente în campanii de marketing despre evolutia personala – mindfulness, awareness, self-realization –  parcă ar fi un ecou al lumii mele interioare, și nu (doar) ca o consecintă a nemulțumirii anumitor mame față de odrasele lor, în lume… pexels-photo-65121

Da, pentru niște fleacuri, pentru cele mai neînsemnate lucruri din lume, ea recita aceeași frază mecanic, ca un făcut ce-mi sabota psihicul, fiindcă acele fleacuri erau universul ei, în vreme ce mie imi păreau chibrituri.

În liceu îmi spuneam  că e pur si simplu incapabila sa priceapă că eu nu o sa fac niciodată lucrurile pe care le face ea, la fel ca ea, sau cum se asteaptă să fie facute, fiindcă suntem în primul rând diferite, apoi nici mie nu-mi ies lucrurile pe care vreau să le fac identic sau la fel de fiecare dată, este  absurd să pretinzi ca altcineva să faca ceva ca tine. Copilăria asta cu ecouri toată viata…Ea mi-a transmis gandurile sale in mod direct. Surprinzator, sau nu, acelasi mod autoritar mi l-am însusit, fara sa-mi dau seama, trezindu-mă câteodata în timpul unei discutii vociferand sau scriind lucruri care seamănă izbitor cu modalitatea ei de abordare, și anume “ de a ordona” – Dă-mi un pahar cu apă, te rog! sau dând indicații despre ce aș face eu altor persoane. Pur și simplu mă proiectez în locul acelei persoane și mă trezesc spunând ce aș face eu. Fiecare om isi are locul potrivit sieși in lume, însă a înțelege acest lucru înseamnă mai mult decât doar a-l spune. Sa fie bine? Sa fie rau? Mi-este clară necesitatea mea de a fi mereu prezentă în discuție și nu doar de a răspunde  dintr-un automatism deprins în timp, fiindcă acest lucru nu-mi permite o comunicare cuprinzătoare sau informarea ci doar un schimb limitat de cuvinte. Cel mai recent exemplu l-am avut în săptămânile trecute atunci când vorbind cu prietena mea dragă, care îmi oferă șansa de a mă cunoaște mai bine prin interactiunile noastre, i-am raspuns superficial, rapid. Instant mi-am amintit de perioada în care spuneam – eu nu am să fiu evazivă, sau cicălitoare… De regulă, aceste eu nu am să fiu astfel, sunt doar lucrurile pe care este greu a le recunoaște în propria persoană. Însă dacă voiesc a fi atentă, îmi propun acest lucru ca o negare de sine si daruire asupra faptului ca atare, reușesc. Sora mea îmi spunea că din experiența sa a deprins că oamenii interacționează  cu tendința de a da răspunsuri și nu pentru a asculta cuprinzător o altă persoană. Și sunt momente în care regăsesc această situație fiindcă fiecare persoană vrea să-și spună partea dintr-o discuție, atât de mult încât se concentrează pe acest lucru încât uită a da șansa de a și asculta ce are altcineva de spus, doar a asculta, fără a răspunde, doar a fi prezent. Cred că am exersat această poziție de ascultător la greu cu maică-mea fiindcă mă lăsa fără cuvinte. 🙂 Ii iese treaba asta de minune. Dar intrebarea (sau întrebările) dorit atunci a fi pusă, valabilă și astăzi, era :

 Mă apreciezi mai putin fiindca nu fac ceea  ce tu astepti?

 Mă iubesti mai putin astfel?

 M-ai iubi mai mult dacă aș face?

 Ar însemna pentru tine că devin mai mult decât ceea  ce eu sunt?

Mă uitam la pisicile mele și-mi dădeam seama că eu le iubesc cu aceeași  intensitate indiferent de ce fac. Le-am certat când au prins o vrăbiuță dar sentimentele mele nu s-au schimbat. Pot spune despre un om că l-aș iubi mai mult sau mai puțin în funcție de cum anume îmi împlinește așteptările? Dacă ar fi atât de simplu…

Mă întreb de ce oare ne împrietenim atunci doar cu anumiți oameni sau rămânem alături, de-a lungul vieții, cu puțini din cei pe care i-am întâlnit? Din perspectivă psihologică contează felul în care o personalitate se raportează și relaționează cu o altă personalitate, în urma acestei relaționări construindu-se calitatea personalității. Amploarea relațiilor persoanei cu mediul social contribuie la formarea structurii individuale a unei persoane, iar însușirile interne si combinatiile acestora reglează volumul și măsura activismului contactelor sociale ale persoanei, exercitând o influenta directă asupra  formării propriului mediu de dezvoltare. Sunt interconectate. Conteaza atunci daca acesti oameni imi împlinesc mie asteptări, sau daca sunt buni sau nu sunt buni ? :))))

Dar nu astfel se pune problema, caci oamenii nu fac lucruri pentru mine, sau de a-mi dovedi mie ceva, ci fiecare om decide și acționează potrivit pentru sine, indiferent de natura relațiilor sociale.

Indiferent daca ceri ceva unei persoane, sau îi propui, sau  ordoni (în cadrul unei ierarhii institutionalizate), acea persoană  va decide întai pentru sine dacă este un lucru realizabil  apoi dacă va voi, prin vointa arbitrară  să dea curs acelei cereri.

Dar oamenii  își doresc în primul rând să fie acceptați, recunoscuți, aprobați, încurajați, iubiți pentru ceea  ce sunt intrinsec și mai apoi pentru meritele personale pe care ei și le propun și le realizează.

Cât de des este o persoană capabilă a-și acorda încrederea și confortul sufletesc necesar inimii și clarității mentale, capacității echilibrate de a funcționa în lume? Biata mama îmi recita mie o poezie pe care ea și-o spunea sieși de cine știe cât timp, fiindcă avem tendința de a ne proiecta în locurile celor din jurul nostru ca o cerință subconștientă de a împlini lucruri pe care ni le dorim și către care luptăm să le atingem în cursele noastre zilnice.

Spunând acestea, mă întreb ce conteaza pentru mine, atunci, în relatiile mele? Pot spune că iubesc mai mult sau mai putin un om în funcție de ce face? Pot spune că iubesc mai putin o persoană care nu acceptă personalitatea mea colorata și mai mult una care este okay cu ceea ce spun sau fac? Uitându-mă la motivele certurilor din cuplu se regăsesc deseori reproșuri de genul – Nu ai făcut x lucru fiindcă nu te interesează! Nu-ți pasă de mine! Nu-mi acorzi cutare… etc  par a fi relații dezvoltate pe schimburi sau convenții.  Se zice deseori  “Aș vrea pe cineva care să mă iubească pe mine, pentru mine. Pentru ceea  ce sunt și nu ceea  ce fac. “

Dar ce ești atunci când nu faci nimic, te-ai întrebat?  Cine ești tu fără diplome, job, rezultate, posesiuni?

Mama cred că mă știa, oarecum, în special că nu fac nimic, mai ales nimic bun, și totuși m-a ținut pe lângă ea, cum a știut ea mai bine… Felul ei ciudat de a-și arăta dragostea care era total nepotrivit cu felul meu de a iubi a întâlnit perioade convalescente. Și atunci ce pot deduce de aici? Au fost perioade în care nu iubirea dintre noi s-a schimbat ci modalitatea de relaționare, interesele, prioritățile.

Dar este o relație mamă – fiică, pot aplica aceeași idee și în alte relații? Se schimbă iubirea, sau interesele, sau prioritățile, ce anume se întâmplă? Iubim oamenii pentru ceea  ce ei sunt sau pentru ce fac?

Cum am iubit eu de-a lungul vieții, cum am renunțat la oamenii care aveau alt drum, pe aceia  i-am iubit mai puțin?

Ce este iubirea aceasta pe care toți o folosim în fraze, versuri, declarații, așteptări, dorințe?

Am să te întreb sincer și aș vrea să-mi răspunzi sincer, fără a te grăbi.

Dacă ai avea în mână un pix verde, sa spunem că este cadoul tău primit la naștere, și, pe parcursul anilor, toți, absolut toți oamenii din jurul tău ți-ar spune zi de zi că este albastru, în fiecare zi, timp îndelungat, tu ce ai face? Ai fi de acord să reconsideri, le-ai spune că se înșeală, ai refuza să mai auzi alte păreri sau ai tăcea?

Ai putea avea o relație cu oamenii din jurul tău știind că ei susțin contrariul a  ceea  ce tu ai în mână? I-ai putea iubi? Te-ai iubit pe tine în aceste condiții?

Gândește-te puțin și spune-mi părerea ta, contează foarte mult pentru  mine să îți aud gândurile.

Referitor la mine, am văzut că prin perspectiva consecințelor faptelor  ajung în punctul în care drumul meu se desparte de drumurile altor oameni, iar atunci, chiar de îi iubesc, este nevoie să înțeleg că fiecare om  își alege propriul scenariu de viață, își stabilește prioritățile, iar timpul pur și simplu aerisește cămăruțele inimii mele pentru a face loc altor experiențe de viață.

Voi păstra amintirile frumoase mereu, sunt un dar prețios, și clipele în care am iubit acei oameni. Din ele am învățat să construiesc ceva și mai frumos.

Așa că – Femeia e puternică! Femeia  reușește! Femeia merită să fie fericită și pe deplin iubită! + un mare zâmbet tâmp.pexels-photo-29842.jpg

Despre sensul vieții voi continua data viitoare…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s