Care sunt exemplele care te inspiră?

 

 

O parte din lumea mea se compune din plimbările cuplurilor ce merg să-și viziteze prietenii, pășind liniștit pe străduțe înverzite, un bătrânel care așează masa pentru familia sa în grădina din fața locuinței, triluri nenumărate ce se aud în liniștea serii, câțiva copii ieșiți la joacă împreună cu prietenii lor în patru lăbuțe ce-și flutură bucuroși cozile, și-o mamă ce discută cu fiica ei, afară, la aerul proaspăt de pe aleile cartierului.  Nu cred că are relevanță limba pe care o vorbesc acești oameni atunci când se întâlnesc fiindcă lucrurile pe care și le spun sunt înțelese cu inima, iar ea descifrează orice limbaj, simte mesajul transmis.

Mă bucură priveliștea și aleg să rămân pe terasă. Imaginea mamei care discută cu fiica ei mă inspiră. Aș vrea să cunosc și eu o asemenea persoană care are răbdarea, curiozitatea și puterea de a se detașa de propriile idei astfel încât să poată asculta o altă voce, proaspătă, cu tot ce conține. Zâmbesc. Fără să vreau îmi amintesc despre studiile efectuate despre copii, de la nou-născuți până la adolescenți, și impactul comunicării asupra dezvoltării lor. Mă gândesc cât de mult contează acest moment nu doar pentru relația lor dar pentru dezvoltarea fetiței?

Mă încearcă tristețea amintindu-mi de mama mea care rareori avea dispoziția necesară să mă asculte, preferând să se închidă în camera ei, spunându-mi că fie mi-am ales momentul de comunicare prost, fie vorbesc prea mult, fie nu are dispoziție. Mă întreb câți părinți au timp și dispoziție pentru copiii lor? Oare ești pregătit vreodată a fi părinte sau dorința de a te deschide către nou contribuie la a-ți forma abilități care să te ajute în relaționarea cu copiii?

Să forțezi pe cineva a comunica nu este același lucru cu o comunicare întreprinsă dintr-o dorința sinceră venită din partea părților implicate de a face acest lucru, forțarea produce alt fel de rezultat. Și cum meditam eu la ideile mele, mă suna mama, de două ori, care, sub pretextul unui simplu telefon de a vedea dacă sunt sănătoasă, să-mi comunice ideile ei despre ce crede ea că ar trebui să fac eu cu viața mea. (Când aud Auzi Andreea …. mi se ridică părul în cap și fața mi se înroșește instant.) Cum anume să relaționez cu persoanele care nu vor să relaționeze cu mine, și să-mi sugereze, din nou, că ar fi timpul să-mi caut de lucru ca toată lumea (a mai spus-o de nenumărate ori) că cititul des fără bani e nu știu cum și o face pe ea să se întrebe despre cum mi-ar fi mie mai bine.

Mă întreb deseori, după ce terminăm convorbirea în care reușesc să cad pradă emoțiilor și să-i spun tot ce gândesc despre ea în timbrul unui reproș, cum aș fi putut proceda în alt mod? Și scriu diferite scenarii în care eu aș fi reacționat diferit dar mă felicit pentru faptul că m-am eliberat totuși de tensiunea provocată de un telefon șiret. Nu suport tipul de situații în care o persoană se folosește de pretexte de bună cuviință cu scopuri ascunse, mă scot din sărite, în cel mai furios mod. În special când persoanele respective nu te cunosc, nici nu și-au dat interesul să te cunoască, și au pretenții atotștiutoare care sunt menite a compensa acele neîmpliniri și frustrări din propria viață.

După ce mă calmez evit să fac comparații între doamna care mi-a telefonat și imaginea mamei dorită de mine, repetându-mi că  experiența avută de-a lungul anilor m-a învățat ceva. Fiecare om are rostul său și transmite ceva. În propriul meu caz, mama mea este un exemplu de așa nu. (Are și părți bune însă rolul de mamă nu i se potrivește.) Dar există tentația extremei, a deveni tot ceea  ce nu este ea, a ajunge astfel tot la o extremă, ceea ce nu este recomandat. Am observat că am aceleași reacții pripite ca și ea, mă întreb care este partea mea moștenită în care se reflectă?

De ce oare mă las afectată? Aș fi putut foarte ușor să o las să pălăvrăgească dar mă aprind instant când îi simt glasul șiret.  Îi ofer șansa să mă enerveze, astfel căzând în plasa ei. Am senzația că dacă joc același joc pe care ea îl începe devin la fel și eu nu vreau asta, de aici cred că mă aprind. Și îmi spun că este o iluzie, dar apoi văd cum eu cad în ea. Și culmea, devin la fel atunci când cred iluzia. Reacționez identic cu ea, spunându-i să mă lase în pace și să-și vadă de via ei.  Și totuși. Fiecare fapt te aduce mai aproape de ceea  ce îți dorești, mă simt ca și cum m-aș elibera de lucruri care stau sub presiune. Nu mai tolerez șiretenia și prefăcătoria, poate de aici și reacția.

Apoi revin la sentimentul simțit când am văzut imaginea mamei ce se plimba cu fiica ei, discutând, dorindu-mi posibilitatea de a fi avut pe cineva asemenea. Iar viața mi-a adus negreșit în prim plan persoane care să îmi decoreze zilele. Am mai scris despre această persoană specială din viața mea. Imaginea ei îmi dă putere atunci când simt că nici să-mi deschid ochii nu mai pot.

Din nou este lumina aprinsă în camera mea, deși este târziu. Am obosit să dorm aici, lângă mama și tata, în special când tata sforăie, dar îmi place să-mi petrec ziua cu ea, și știu că stă mereu prea târziu pentru mine, dacă aș vrea să stau și noaptea cu ea. Învață. Vrea să devină profesoară. Mama spune deseori că e țicnită, că s-a săturat să facă pomeni și să treacă toți care au nevoie pe la noi. Cred că s-a săturat și ea să vadă lumina aprinsă până dimineața.

Eu nu știu pe nimeni altcineva care să învețe la fel de mult timp, fiindcă ea și ziua învață, merge la școala ei. Nu știu ce tip de profesoară vrea să devină, dar felul în care râde și cum vorbește cu mine sunt sigură că îi va folosi. Mă bucur că își face timp pentru mine…

Chiar și atunci când… trece de la școală, spre apartamentul închiriat, după o zi de muncă, începută la ora cinci. Sunt zile în care banii nu-i ajung pentru chirie, facturi, pentru navetă și mâncare și atunci mai rămâne la noi, la masă. Mama spune că  devine un obicei, știu că nici noi nu o ducem prea bine, dar suntem singurii cu care vorbește. Mă întreb cât de mult îi place ceea  ce face, dacă îi dă ei putere să continue astfel? Sunt rare ocaziile în care își permite să-și plătească costurile lunare complet, și cu toate acestea, atunci când cineva are nevoie de un favor, nu ezită să-i împrumute din ce are.

De ce oare n-a fost să fie ea mama mea?

Fiindcă astfel aș fi știut mai devreme că a te specializa într-o profesie necesită timp și dedicație, efort susținut, pasiune și nu presiune pentru a-ți găsi o slujbă, care să-ți aducă bani, chiar de nu ți se potrivește. Sunt, ca și mentalitate complet opuse, iar a recunoaște potențialul unei persoane necesită mai mult decât o minte mediocră și adevărată credință în Dumnezeu, o raritate în vremurile în care pe buze stă frecvent Doamne ajută steril.

Și totuși… dacă nu aș fi făcut lucrurile precum le-am făcut, n-aș fi acum aici. Iar acum este cel mai potrivit timp. În plus, n-aș fi avut șansa să văd ce înseamnă a-ți dedica timpul acelui lucru ce este o parte din tine. Să-ți urmezi cu pasiune vocația, indiferent de piedici sau neajunsuri.c76441013571a758c7ba13bb2a0d815d.jpg

Oare la fel a simțit și ea despre mama ei? De ce oare nu pot să accept tipul de mamă pe care l-am avut eu? Sau să pot să o tolerez, să o accept așa cum este ea? Ce anume mă face să o blochez? Sau mă blochez eu în același tipar de reacție? Prin răspunsul la provocări. Sau nu este nici un blocaj și doar eu fabulez? Și, de fapt, mie îmi place să mă cert cu ea, fiindcă am ocazia să-i reproșez tot ce am chef? În special când mă simt sensibilă?

Și întotdeauna ceea  ce n-am avut pare mai atrăgător?

Oare eu aș fi o mamă altfel, păstrând aceleași reacții furioase? Nu am o problemă eu atunci când erup fără a-i da șansa să spuna ce are de spus, indiferent de ce este acel mesaj? Dar ea mi-a spus ce avea de spus, dacă ar fi continuat convorbirea i-aș fi dat șansa să spună și mai multe, totodată și eu am dreptul de a-mi spune părerea, indiferent de cum este ea, nu? Dar ea a ales să închidă, fiindcă nu i-a convenit ce aveam eu de spus.

 

 

Și astfel revin la priveliștea liniștită de apus, cu triluri și oameni la masa de seară, în grădină, contemplând apusul, întrebându-mă dacă nu despre coincidența contrariilor este vorba? Viața este un paradox, la fel și o relație, imaginea cuiva drag sau sentimentele simțite într-o conversație cu cineva pe  care iubești dar care te calcă pe nervi și pe care, pentru sănătatea ta, este recomandat să eviți. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s