Cum hotărâm care sunt oamenii pe care îi primim în sufletele noastre?

 

 

 

Don’t do anything and see what happens.

Choices about who we are or what makes us happy taken from an ego driven interest lead on a path of  having instead of being.

Florentin* și cu mine vorbim de câteva luni pe messenger. Mă surprinde în fiecare dimineață cu glumițele lui și-mi asigură zâmbetul pe buze chiar de este prea devreme pentru orice iar eu sunt încă somnoroasă. Sunt situații în care pare că ne sincronizăm nu doar în programul zilnic de lucru sau atunci când, la ora unu, eu plec spre repetițiile de pian iar el în pauza de masă. Este un tânăr bărbat brunet, cu ochi mari și gene negre, puțină barbă, statură mijlocie, pare interesant în poze, aș putea zice carismatic, din discuții. Locuiește singur ca și mine și … a avut și el un pisoi. Îmi povestește despre vizitele mamei lui, atunci când mai petrece câte un weekend la el. Este și el din provincie. Îmi pare ciudat, sunt asemănări între noi care totusi nu mi-au dat încrederea necesară să accept să ne vedem, deși vorbim constant. Cum oare hotărâm care sunt oamenii pe care îi lăsăm să intre în viețile noastre? Și cum de nu ne-am întâlnit până acum niciodată desi frecventăm aceleași locuri? Locuim și destul de aproape unul de celălalt, doar la o stație de metrou distanță…

Ce mă atrage la el, de ce vorbesc cu el? Aș putea să-mi clarific asta? Să fie inteligent, faptul că are un stil personal curat, clasic, dar cât de mult contează dacă nu ne-am întâlnit? Și de ce l-am refuzat, să nu fiu eu disponibilă emoțional? Am mai avut întâlniri, în vară. Care m-au făcut să înteleg că uneori  lucrurile se întâmplă în detrimentul tău dacă le programezi. Poate asta să fie? Să-mi fie teamă să accept fiindcă astfel, poate, va fi un eșec?

Nu mă simt atât de singură încât să accept o întalnire doar din acest motiv. Iar curiozitatea de a cunoaște pe cineva o pot astâmpăra prin discuțiile zilnice de pe messenger. Dacă ar fi să-i  dau o șansă, atunci cred că ar fi să-i ofer un răspuns neașteptat, ca pentru o pauză scurtă de cafea, suficient cât să-mi dau seama  ce intenții are sau dacă există posibilitatea ca pe viitor să avem o altă întâlnire.

Mă simt obosită desi  este doar șase. Parcă și văzduhul este melancolic, cu ploaia asta. Aș vrea să pot întoarce zarurile în favoarea unei zile de vară, depășind luna noiembrie, lăsând anul în urmă. Fără să mă întreb de ce aș face acest lucru, aș vrea doar să știu că o pot face. Cred că sunt doar putin stresată…  se apropie ziua mea, si voi fi din nou singură, poate d’asta gândurile legate de el.

De ce oare nu pot femeile să stea singure fără ca acest lucru să pară neobișnuit? Nu-mi iese din minte discutia cu G, de Paste, când mi-a spus că se va căsători, fiindcă simte că asta îsi dorește, i-au ajuns escapadele. Prietena mea se căsătorește…În curând. Se pare că lucrurile se întamplă … chiar și planificate. Pentru unii oameni. Sper sa fie fericită.

Oare o face din fericire sau fiindcă nu mai vrea să fie singură?

Am senzatia că exista cazuri în care cineva se căsătoreste fără a se gândi dacă va fi fericit pe viitor ci o face doar pentru a fi fericit în momentul în care se întâmplă lucrul în sine, pentru trecerea de la celibat la căsătorie, schimbarea de statut. Ca si cum ai intra într-o relatie pentru a fi într-o relatie, nu pentru că relaționezi cu succes cu cineva. Dar ce înseamna această relatie? Înseamnă mai mult decât întâlniri în locuri publice? Schimb de mesaje? Glume? Plimbări cu barca pe lac, seri calme, petrecute în liniște, încercări de a face pe cineva să se destindă ca să-i poti intra în suflet, să pătrunzi în zona aceea  vulnerabilă, sensibilă la emoțiile celorlalți, protejată cu multe ziduri de prezențe care o pot folosi în scopuri egoiste? Mai mult decât cumpărături împreună și împărțirea unui pat? Mai mult decât a face cadouri sau a asigura cuiva necesarul de atentie pe care îl doreste? Sau sunt toate motive care formeaza o relație?

M-a surprins din nou, atunci cand m-a sunat… avea o voce tainică, era ca și cum în acel moment aș fi ascultat un glas cunoscut conștiintei mele dar totuși nedefinită, precum sunetul unei nopți întunecate, păstrând tonalitatea necunoscutului obscur. De ce oare m-a sunat? Fiindcă nu vorbisem decât puțin în ziua respectivă? Era îngrijorat? Mi-a părut ciudat…

Și totuși… nu mi-a trezit curiozitatea de a-l vedea pe acest om.  Nu simt niciun îndemn de a vedea pe nimeni, de fapt. Cred ca ceea ce-mi displace la el este faptul că mi-a spus că îi face plăcere că mama lui înca are gijă de el. Deși a fost sincer, m-am gândit că astfel va fi mai puțin dispus sau poate va fi limitat cu spatiul alocat unei posibile partenere în viata lui. Este doar o presupunere dar ceva în mine a tresărit când i-am citit cuvintele, ca o confirmare ca nu mă înșel? Nu știu…  să fie o frică a mea că nu mi-ar oferi ceea  ce îmi doresc?

Dar ca eu să-mi ofer timpul cuiva, chiar și pentru o cafea, ar însemna că acea persoana merită atentia mea pe acea perioadă, fiindcă este specială pentru mine. Prin ce este acea persoana specială pentru mine, ca eu sa-mi ofer timpul?

Fiindcă îl ocup cu ceea  ce-mi place, lucruri care au valoare pentru mine, care contribuie pozitiv stării mele de bine.  Notele atinse de mine, prin clapele pianului, atunci când timpul zboară. Sună ireal, mă trezesc, deși sunt o începătoare întârziată, nu contează.  Este un lucru simplu care înseamnă ceva pentru mine.

Dacă ar fi să-mi pun o dorintă… ar fi …să nu fiu nevoită să fiu cu cineva pentru  vreun interes egoist, niciodată. Sună teribil… să fiu nevoită să fiu cu cineva. Mă simt de parcă doar singurătatea mi-ar putea aduce liniste chiar de-mi este teamă de ea. Sau poate este doar o perioadă în care nu am încredere că pot fi fericită împreuna cu altă persoană?  Aș vrea să găsesc fericirea prin mine, înainte. Să mă pot bucura de mine, fără a fi necesar a avea  validarea unei alte persoane. Mă simt ca o ciudată, eu. Nu mi se pare normal nici ca o persoană să fie singură dar  nici ca acea persoană să fie nefericită într-o relatie.  Nu mi se pare normal să accepti lucruri doar de dragul altcuiva, pentru a face fericit un partener. Cum rămâne cu fericirea mea? De ce pare a fi o competiție – cine merită să fie fericit – adesea între parteneri?

… if I just lay here, would you lie with me and just forget the world?

Stau două teancuri de cărti pe masă, asteaptă să fie parte din viata mea. Acum nu simt strânsoarea peretilor în jurul meu si, chiar de plouă afară, îmi place sentimentul umed dinlăuntrul meu. Amorteala aceasta, oboseala plăcută, atunci când mă trezesc devreme, înaintea orasului, și în mine se strânge, pe parcursul orelor, ziua, se îngrămădește în inima mea, cu toate vocile trecătorilor pe lângă care merg, cu gândurile mele împrăstiate pe străzi, în urma mea, cu ceasurile în care mă grăbesc să ajung la timp sau cu telefoanele prietenelor mele care se plâng că nu-mi fac suficient timp pentru ele. Simt că mă îngrijesc astfel. Mă simt o Andree îngrijită, una dintre cele multe din România. Îmi plac tabieturile mele si opțiunile mele care nu găsesc ecou în cei din jurul meu. Îmi plac desi mă fac să mă simt cumva nepotrivită, aici. Uneori…însingurată…

Oare sunt într-un loc în care, poate, nu mă potrivesc? Oare eu vreau să stau aici, fără să-mi dau seama? Îmi displace sentimentul acesta de a nu fi sigură de ceva… deși nu exista sigurantă pentru nimic…

Încerc a înțelege acest lucru, în sufletul meu. Poate el îl stie deja, sunt eu cea care refuză a accepta. Vreau să nu am regrete, la oricare moment din viată. Fiecare loc îsi are lecțiile și învățăturile potrivite. Când ele se vor sfârsi, eu voi pleca.

Imi sună trist dar chiar astfel se întâmplă.

Asa a fost mereu, până acum. La finalul ultimelor cuvinte adresate cuiva, respiri in timp ce-i urmăresti trăsăturile si miscările, gesturile,îi auzi respirația, îi vezi conturul siluetei în aceeași poziție de așteptare pentru scena următoare, ca și a ta, după care pleci. Poate în urma ta se conturează replica sa de final, dar este deja prea târziu fiindcă nu mai esti acolo, în miscare mergi doar înainte. Spre viitor. Si noi avem impresia că unii oameni vor fi mereu lângă noi, indiferent ce se întâmplă…apoi ne trezim singuri, însingurati.

 

 Cum ar fi să dai șansa oamenilor să-ți dovedească  ce lucruri frumoase au în interiorul lor, înainte de a fi timpul să pleci?

Să ai încredere că fiecare moment merită atenția ta si că vei avea experiente minunate, chiar si atunci când te astepti mai puțin.


*Florentin si Janina s-au întâlnit, în alte timpuri, la începutul unei seri de toamnă târzie atunci când el o astepta în fata unei cafenele, în ploaie. Au băut un ceai, 20 de minute, timp în care ea s-a simtit stingheră. La final, el a condus-o de brat până la masină, i-a deschis  portiera apoi si-au luat rămas bun. Peste câtiva ani s-au văzut din nou, într-un magazin de diamante, din care el iesea atunci când ea intra însotită de logodnicul ei. La câteva săptămâni după i-a trimis un mesaj în care i-a scris: Ce faci, te măriti?

One thought on “Cum hotărâm care sunt oamenii pe care îi primim în sufletele noastre?

  1. El citeste ceea ce scri ? M-as simti putin straniu sa citesc randurile tale, daca as fi in locul lui. Iar daca nu-ti citeste blogul, cum e posibil? Acest loc este o parte din sufletul tau, presupun ca ar trebuii sa fie interesat de acest spatiu.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s