Vrei să fim prietene pe facebook?

M-am tot gândit zilele acestea, profitând de vremea frumoasă, cum ar fi o perioadă petrecută în sud? Fără nici o grijă, fără a planifica nimic, doar să punem câteva haine într-o geantă în dimineața în care simțim un dor de ducă, cu o pereche de teniși  în picioare și trei pixuri într-un caiet, să luăm trenul și să coborăm acolo unde simțămintele ne îndeamnă? Îți surâde ideea?

– Ai mai făcut vreodată un astfel de lucru? Sau de cât timp n-ai mai făcut un astfel de lucru?

– De la 18 ani…

– Ce anume te-a reținut în toți anii de atunci?

-Condițiile perfecte de drum pe care îmi doream să le asigur înainte de a păși pe ușă?

-Ce te-a determinat atunci, la 18 ani, să faci acest lucru?

-Dorința de a afla lumea, cred. Dorința de a-mi găsi un loc al meu. Bani. Poftă de viață. Dorința de a întâlni, într-un final, iubirea.

-Și-ai aflat ce căutai… între timp? Ți-ai găsit locul?

– Am aflat lucruri… cel mai de preț stă în inima mea.

– Ai face același lucru acum, chiar de l-ai mai făcut în trecut? Care îți este motivația acum? Ce ai vrea să aflii acum?

– Aș vrea să fug undeva. Cred că asta vreau. De ce fug? Nu știu? De mine însămi?

– De ce m-ai lua și pe mine, atunci?

– Mi-ar fi mai ușor… dacă te-aș avea aproape. Aș simți curaj?

– Ți-e frică? Ce anume te sperie? Ce te face să vrei să fugi?

– Mi-e frică să fiu eu însămi, cred? Oare nu vreau să mă accept? Să-mi recunosc complet trăsăturile mele, iar de aș fugi, mi-aș ocupa timpul cu altceva? Aș complica lucrurile și astfel nu aș mai avea timp să acord lumii mele. Să o cunosc, complet.

– Dar ce te sperie în lumea ta încât ești dispusă a fugi din ea?

– Nu știu… sau nu vreau să știu? Cred că mă înspăimânt singură cu tot felul de cerințe de a corespunde lumii acesteia. Sunt lucruri care nu-mi plac, le văd și le urăsc. Prefer să fug, să le ignor? Îmi place să văd oameni fericiți, vreau să văd asta. Vreau să fiu cu tine, prietena mea, aproape, nu singură printre străini. Vreau să dansăm împreună pe plajă. Vreau să râd, să mă bucur de cer. Sunt aproape trei ani întregi de când colind lumea și mi-e dor de acel sentiment de pace, ca într-o seară pe plajă, cu sunetul valurilor in surdină și lumina-n apus, caldă, strecurată printre frunzele copacilor de deasupra mea.

Dar știi, stând trează, în schimb, văd oameni care se țin de mână doar pentru a fi un cuplu în rândul lumii, și nu fiindcă simt că sunt făcuți unul pentru altul.  Văd lucrurile pe care și eu le-am făcut, fiindcă mi-era frică să-mi dau șansa de a mă cunoaște…este mai simplu să nu fii singură. Deseori văd oameni care muncesc pentru bani și nu văd oameni care muncesc fiindcă simt că ceea ce fac este ce le inspiră viață. Mă văd pe mine, din nou, acum trei ani, când mă trezeam cu gândul că ziua se incheie cu cifra unei sume și nu prin emoțiile simțite.

În zilele acelea, ca să compensez, credeam că viața se planifică și când îmi voi permite timp voi simți cum să trăiesc, ca într-o reclama turistică.  Îi văd cum trudesc pentru apreciere, laude, recompense de tot felul, sau de frică, respectând ordine și nu pentru că sufletul lor le cere asta. Câți, oare, se întreabă  Doamne, ce mi-e dat mie să fac în viață? De ce nu fiecare om are libertatea să facă ce vrea în orice moment al vieții?

Văd cum interesele ascunse dau tonul relațiilor, mascate cu inimioare pe rețelele sociale, văd sterilitatea și legăturile de fațadă. Știi, cum obișnuiam să primesc și eu telefoane de la multe persoane, cu o generozitate mimată și cuvinte precum Te iubesc  fade  puteau să mențină un contact fals ce se dorea a fi prietenie? Este atât de ușor să mimezi o prietenie!  Cu un telefon pe zi! Dar cine are puterea de a te accepta complet, fără a-ți cere să devii nu știu cum pentru propria satisfacție? Să-ți accepte dreptul de a te exprima liber, așa cum fiecare dintre noi ne dorim, dar oare chiar îl acceptăm? După toate telefoanele acelea de complezență și  cu atâtea râsete, cu toate momentele acelea petrecute in trend eu am rămas singură. Atât de singură încât dacă aș vrea o îmbrățișare nu este nimeni lângă mine care să mi-o dea.

Mă sperii fiindcă mă întreb oare aceasta, pe care o văd, este lumea mea sau simt că lumea mea este atât de diferită încât nu este compatibilă cu ceea ce eu văd în exterior? Ții minte toate acele poze cu îmbrățișări și declarații?

– Ale tale?

– Da, pozele mele cu toate acele prezențe de moment? Lucrurile făcute de mine fiindcă eu am crezut că astfel voi ajunge la mai mult decât o strângere de mână falsă.

– Bineînțeles că le țin minte. Sunt momentele în care tu ți-ai dorit o legătură cu acele ființe.

– Văd mimetismul din fiecare, nu doar din pozele acelea ale mele, ci din lumea aceasta prezentă în realitatea lui 2017 care te înconjoară atunci când îi permiți, fiindcă pot să mă izolez, să o blochez,  nu mai vreau să o văd  fiindcă îmi apar acele dorințe împlinite ca rezultate propuse ca pentru o listă de realizări – de a avea prieteni, a fi angajat, a avea bani, a călători, a fi cineva plăcut,  a face fapte bune fiindcă dă bine, a face o familie, a fi fericit, a avea copii, a merge spre viitor.

Le văd, și-aș vrea să scap de ele. Mă obosesc. Până și oamenii de lângă mine îmi spun că sunt  o neadaptată. Am obosit. De ce nu-mi apare procesul în sine în derulare, ci doar rezultatul?

Nu-mi plâng de milă ci mai degrabă  îmi pare a fi un blestem. Aș vrea să găsesc ieșirea.

Aș vrea să fim împreună pe o plajă, departe de lucrurile pe care le văd. Aș vrea să închid ochii. Mă simt falsă. La fel ca această lume.

– Crezi că mai există o plajă nelocuită sau fără acei oameni pe care tu îi vezi făcând lucrurile pe care le-ai descris?

– Nu știu, dar cum am spus, simplul fapt că aș pleca ar complica lucrurile astfel încât nu aș mai avea timp să mă gândesc la asta… aș ignora.

– Ai mai trăi real, atunci, sau ar fi o iluzie menită să-ți distragă atenția? N-ar fi o certitudine că trăiești fals?

– Poate că asta îmi doresc, de fapt, și nu știu? Îmi doresc să nu mai simt nimic, să mimez, să-mi distrag atenția?

– Mai spune-mi, spune-mi despre asta.

– Ar fi cea mai ușoară soluție, să mimez, să fug, să evit, să continui să mă mint. Știi… deja.

Este mai ușor să mimezi că trăiești.

Poze, citate, inspirație, motivație, este paradoxal fiindcă simți că este o continuă minciună dar găsești tăria de a sta în aceeași minciună, motivându-te că va fi diferit, luptând să reziști, consumându-ți resursele pentru a menține iluzia fiindcă, deși tu îți consumi energia astfel, este mai ușor decât a spune stop și a te înfrunta pe tine însăți, a-ți deschide aripile în prezentul în care nu vrei să te mai minți.

– Mai spune-mi.

– Sunt blocată. De ce oare este astfel? Ce anume despre mine nu vreau să înțeleg?

Simt oare că eu nu mă cunosc și urăsc acea parte pe care nu o pot discerne în acest moment? Ce nu-mi place? Faptul că mă plictisesc ușor? Că sunt delăsătoare sau superficială? Îmi spun asta fiindcă refuz a fi interesată cu entuziasm de fiecare lucru care îmi apare în cale?

Sau poate sunt interesată, simt și  blochez asta fiindcă există o prejudecată care îmi spune că poate n-ar trebui să fie astfel? De asta mi-e teamă? Că interesul meu se poate muta ușor de pe un lucru pe altul? Cu aceeași pasiune?

E complicat și am obosit. Vreau să pot lua o pauză. Să pot fi complet izolată undeva, o perioadă. Sau să înceteze aceste întrebări. Este în mine un continuu vârtej de emoții simțit ca și cum mi-ar cere să trec prin viață în următoarele trei ore complet, văzând totul și apoi să sting cadrul cu o simplă apăsare pe un buton. M-am plictisit de aceeași poveste. Fac  aceleași lucruri pe care le-am făcut și anul trecut. Și tot pare complicat.

Partea cea mai tâmpită este că simt aceste emoții care nu știu de unde vin, ale cui sunt, ce este cu ele în mine și cine este acest mine care simte aceste lucruri? Ce vrea acest … mine?

– Poți să accepți că există și o parte falsă a lumii, și o parte așa cum tu îți dorești să fie, depinde pe care dintre ele te concentrezi? Există dualitate în toate acelea pe care le vezi sau le trăiești, le dorești, vrei să le simți.  Sau în egală măsură vor fi perioade în care interesul ți se va muta de pe o parte pe alta? Ai vrea să fii constantă toată viața sau chiar acesta este lucrul de care vrei să fugi? Că tu vezi lucrurile care spui că nu îți plac dar inevitabil știi că vei ajunge, la un moment dat, la ele, fiindcă știi că există în această lume iar tu vei întâlni momentul în care te vei plictisi și vei vrea să încerci și altceva, din nou vei ajunge a lua contact cu acea parte pe care o vezi ca fiind falsă, deși ea, în ciuda falsității apare ca existentă în această realitate a lui 2017? Ți-e teamă… sau Care judecată îți produce teama?

– Nu știu. Cred că…. nu vreau să fiu doar o altă persoană pe acest pământ, mi-e teamă că sunt comună. Și mi-e teamă să nu fiu comună  fiindcă același lucru înseamnă izolare. Ironic, eu sunt izolată de foarte mult timp. Mi-e teamă de deciziile pe care ar trebui să le iau dacă nu aș fi comună. De lucrurile pe care le-aș discerne? Pe care deja le discern… mă gândesc că nu este ușor a ajunge la a spune NU.

Este trist momentul în care este necesar sa renunti la lucrurile sau oamenii care ți-au fost dragi. Inevitabil și trist, foarte trist. Este normală schimbarea dar parcă a fi pregatită pentru schimbare este ceva intangibil. Mi-ar fi mai ușor să le accept dacă m-aș obișnui cu mine? Fiindcă tot ce este în mine, găsesc în exterior, nu? Mi-e teamă de mine?

Mi-este oare teamă  știind că pot să depășesc orice moment pe care îl percep ca fiind trist, dificil, complicat sau să accept că pot lua decizii drastice? Că pot deveni de gheață dacă am un scop? Sau mi-este teama că voi deveni confortabilă, că sunt deja astfel, poate printr-o călătorie neașteptată aș simți o trezire forțată de riscul asumat?

Nu știu, asta visez, mereu tot felul de călătorii. Sunt împărțită între lucruri petrecute în visele mele și ceea ce se petrece ziua. Visele mele… Câteodată visez frânturi din lucruri ce urmează să se petreacă în momentul dimineții, mă debusolează. Cine sunt persoanele din visele mele?

– Când ai văzut ultima dată oameni fericiți?

– Duminică. La masă. O familie lua prânzul în grădina casei, cred că aveau invitați, copiii se jucau, era o atmosferă pe care aș vrea să o simt mai des. Un lucru simplu pe care nu l-am mai făcut demult. Poate prea mult. Mi-e dor. Dar nu fiecare prânz în familie este cel pe care eu mi-l doresc, fiindcă am fost la astfel de evenimente la care, în intimitatea sufletului meu, mi-aș fi dorit să nu fi mers.

– Discerni, cu siguranță, tipul de experiență pe care ți-l dorești.

– Îmi place să cred că da, dar asta mă și sperie. Dacă nu există ceea ce eu îmi doresc?  N-am văzut nicăieri… poate de aici aș vrea să fug? Am obosit. Am văzut lumea, miturile ei despre iubire și despre relații, am făcut acele lucruri  de făcut, am avut multe încercări, atât de multe încât acum știu că am doar o șansă. Este una singură. Mă simt mâhnită fiindcă nu mi se pare corect. Sunt atâtea riscuri, atâtea ocazii în care să greșești, sunt prea multe șanse de a rata acel lucru sau atâtea drumuri care te duc în locuri nepotrivite ȘI doar o șansă  … să ajungi unde sufletul tău vrea.  Ți se pare corect?

– Compari rezultatele?

– Nu există comparație între rezultate, știi și tu asta. Este o contradicție. Nu pare să aibă sens, știu. Sunt complet opuse ca și trăire. Lucrurile pe care le-am făcut cu ceea ce-mi doresc.

– Atunci, de ce ar fi și o competiție sau de ce ai prezenta desfășurarea unor evenimente ale vieții precum șanse, sau doar o șansă?

– Nu înțeleg.

– Vorbești de parcă ai juca un joc și-ți calculezi următoarea mutare.

– Așa pare? Dar poate că așa și este. Fiindcă nu poți lua un sfert din locul întâi, sau cu o jumătate de locul doi te simți ca și când ai fi fost prima. Și nu ai decât o șansă pentru primul loc.

– Cam da. Dar tu simți că trăiești când faci acest lucru?

– Este paradoxal pentru mine, a alege să fac sau să nu fac un lucru, uneori mă simt ca și cum aș fi murit, demult. Deși stau pe terasă, mă simt de parcă aș merge prin deșert. Mi-e sete. Nu am o problemă cu lumea aceasta, fiecare om poate alege să trăiască așa cum vrea. Doar că eu am văzut-o, am experimentat această lume, nu-mi mai place acea față a lumii, tocmai de aceea am ajuns aici.

Vreau să văd o alta. M-am plictisit. Sunt confuză. Dacă eu văd lucrurile acestea și le-am cunoscut, de ce simt că nu pot pleca? De ce nu se schimbă scenariul? Ce mai este aici pentru mine?

– Ce poți să-mi spui despre tine, acum?dsaksjflk.jpg

– Că și eu pot fi falsă, grăbită sau leneșă, am fost precum fiecare om despre care ți-am vorbit. Scriu despre mine. Am adormit și eu, în confort. M-am prins în tot felul de relații. Prea multe. Am crezut că dacă voi da câte o parte din mine fiecăruia, în felul său, poate va fi bine între noi. Dacă voi minți, dacă voi înșela, dacă voi avea prieteni variați în jurul meu, dacă fac ceea ce văd pe lângă mine. Dacă voi stinge lumina, poate … poate voi evita.

Este mai ușor să mimezi că trăiești, pe întuneric.

Mi-am spus în secret Poate voi părea o persoană mai bună pentru ei decât par pentru mine, fiindcă mi-era teamă să stau cu mine însămi…de vorbă.  Ca acum.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s