Două filme și nenumărate întrebări.

It is perfectly monstrous the way people go about, nowadays, saying things against one

behind one’s back that are absolutely and entirely true.

A woman of no importance, Oscar Wilde

 

Mi-ar plăcea să văd mai des un mod deschis al relaționării, al expresiei libere, curajoase, care să pună lucrurile în lumină și astfel renunțând la modelul învechit  al tipului acela de conversație în care persoanele aleg  să vorbească separat despre o alta, când ar putea să spună ceea  ce cred sau simt în mod direct acelei persoane, poate public, profitând de libera expresie și curajul de a-și asuma ceea  ce gândesc. Ca un fel de conversație italiană, pasională și colorată. 🙂

Două filme am văzut recent care m-au pus pe gânduri, anume Nobel (2014) și The Sense of an Ending (2017), cu acțiunea în Marea Britanie (în Noble este extinsă) dar fiind opuse ca și idee filosofică. Primul aduce în discuție problematica credinței și a încrederii, a sensului unui scop al vieții, revelat treptat, pe parcursul vieții, al autorealizării peste puteri umane, iar al doilea aduce în discuție ideea  unui final violent al vieții și felul în care societatea a evoluat, ajungând în punctul în care oamenii pot alege ei înșiși felul în care vor să trăiască, mergând până la decizia procreării prin inseminare artificială, astfel prelungindu-și viața artificial prin urmași.

Sună sci-fi  dar este real, suntem în punctul în care un om poate alege tipul de viață pe care să-l aibă, similar cu o sesiune de shopping, într-un showroom unde are posibilitatea de a selecta cum, când, cu cine, unde va  trăi, limitând astfel, poate, capacitatea vieții de a interveni  natural, spontan, creând în schimb un mediu sigur în care zilele se desfășoară programat, sub o iluzie a alegerii, totuși, fiind  o construcție a societății. Poate îmi place să exagerez, însă, am ajuns la a avea posibilitatea mamelor surogat și a alege după un profil social dacă cineva  se poate alătura unui grup sau nu, ca o fișă de prezentare. Chiar și alegerea unui partener se face astfel.

Cât din ceea  ce lasă la vedere o persoană este real și cât este o construcție menită a înfrumuseța sau a spune doar o parte din povestea completă a acelei persoane? Englezii sunt recunoscuți pentru capacitatea lor de a masca  trăirile cu prilejul unei  politeți reci, un fel de trademark devenit, spun eu, o modă globală de relaționare. Și spun acest lucru fiindcă am ajuns a face paradă din sutele de cunoscuți, înconjurându-ne de oameni, trăind pe fast forward între multiple evenimente și având un program încărcat care ne extenuează – consumând complet timpul și evitând a ne cunoaște în profunzime pe noi înșine.

Cât de dispuși suntem a da șansa reală cunoașterii unei alte persoane, cu tot ceea  ce însumează ea,  și acceptarea acelei persoane în viețile noastre? Cât de răbdători suntem la a cunoaște acea persoană în timpul său, poate diferit de al nostru?

Ipotetic,  dacă mâine viața s-ar încheia, într-un mod neașteptat, ce ar putea spune, real, celelalte persoane despre noi? Ce am putea spune noi  despre acele persoane care au făcut parte din viețile noastre? Ce situații de viață ne-au adus împreună și ce lecție importantă am trăit prin prezența acelor persoane? Care au fost calitățile sau defectele acelor persoane pe care le-am identificat și în noi, astfel alegând a schimba, poate, ceva în propriile noastre persoane?

Este ușor a numi oamenii prieteni, cu un termen desemnat a încadra o relație, dar este oare potrivit a fi prieten/ă  cu o persoană pe care nu o cunoști, care nu-ți poate mărturisi nici care sunt motivele pentru care dorește a fi parte din viața ta, sau ce anume din persoana ta a influențat această dorință de a deveni prieteni/e?

Care sunt lucrurile pe care le apreciem în ceilalți, le comunicăm? Ce anume găsim în oamenii din jurul nostru, lucrurile acelea care ne inspiră, de câte ori avem curajul a spune oamenilor de lângă noi că îi apreciem?  Pentru ce îi apreciem, pentru lucrurile care le fac pentru noi sau pentru ceea  ce ei sunt? Ce anume ne deranjează la ceilalți, avem curajul a le comunica, direct? Putem să îi acceptăm și să ne acceptăm ca ființe umane supuse greșelilor și paradoxurilor?

Fiindcă poate mâine nu mai avem șansa a spune direct unei persoane ce simțim, sau credem, sau poate nu vom mai avea șansa a auzi de la cineva care a contat pentru noi sentimentele sau gândurile sale, căci nu am fost obișnuiți a comunica deschis, spunând toate acele lucruri care se voiau spuse și care contau. În schimb am ales a decora zilele cu mulți prieteni cu care nu ne spunem în genere nimic, ci doar vorbim despre politețuri, trivialități, intrigi sau bârfe, acele lucruri care se încadrează în sfera  normalului.

Un normal predeterminat, artificial, în care ne construim o imagine care să fie acceptată și aclamată de ceilalți, pentru a ne încadra, a fi în rândul lumii din care ne vom selecta și acei prieteni potriviți pentru  a menține imaginea  satisfăcătoare, ascunzând pe cât posibil defectele și punând în evidență acele calități încurajate în societate, creionând povestea unei vieți.

Îmi spunea o cunoștință anul trecut Toți știu ce se petrece, de fapt,  dar nimeni nu spune ce gândește, ea însăși alegând să tacă în multe ocazii, mascându-și  alegerea  printr-o  generalizare.

Suntem, oare, curajoși  a spune ceea  ce simțim și gândim, ce ne inspiră și ce ne deranjează în mod direct, fără a ne ascunde de propriile trăiri?

pexels-photo-382177

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s