Poate azi

40 de ani trăiți săptămânal cu o singură persoană par a fi o raritate în timpurile curente dar ideea de viață împărtășită cu cineva dispus să facă acest lucru încă există în simbolul căsătoriei din iubire. Wow! 40 de ani de căsătorie, cu aceeași persoană! Oare acești oameni au ceva special de au reușit acest lucru, cu siguranță s-au separat uneori, sau au făcut vacanțele separate, măcar, nu? Sună deosebit, dar, serios, 40 de ani cu aceeași persoană? Ce naibilui au găsit de vorbit timp de 40 de ani astfel încât nu s-au plictisit sau nu s-au ivit certuri menite să-i separe din pricina diferențelor de opinie?

Oare nu s-a plictisit ea în tot acest timp de 40 de ani de respirația aromată cu fum de țigară, sau de alcool, sau de incapacitatea lui de a  se îngriji de toate grijile ei și a-i ușura viața pe pământ, cu siguranță au fost ocazii în care ea a simțit că el a dezamăgit-o și i-a reproșat lucruri? Cum a putut, oare, el să stea lângă aceeași femeie în acest timp, cu siguranță a avut ceva pauze, măcar câteva zile la câțiva ani, să fie oare acest om dovada că monogamia există și funcționează?  Sau când viața i-a adus în fața schimbării, sub toată presiunea și tot stresul aferent, în pragul nesiguranței, cum au rezistat împreună?  Să fi fost un lucru bun, să fi fost rău că au făcut astfel?

S-au educat, oare, reciproc, despre lucrurile care îi fac fericiți? Și-au arătat cum să se facă fericiți prin acele lucruri care contează pentru fiecare dintre ei? Și-au învățat bine rolurile? În familia mea, în felul în care am crescut, femeile sunt obișnuite a se sacrifica de dragul altora, a face lucruri pentru binele tuturor chiar de înseamnă a priva membrii familiei de sex masculin de treburi la care ar fi echitabil să participe. Pare că în familia mea feminismul este la o eră distanță. Într-o astfel de familie în care o femeie este așteptat a avea nenumărate sarcini de îndeplinit, timp de 40 de ani, mai reprezintă o căsnicie un eveniment fericit?

Poate dacă ea ar fi renunțat la compromis s-ar fi separat și fiecare dintre cei doi ar fi fost mai bine cu altcineva, poate ar fi învățat un alt mod de a trăi, luând în considerație  distribuirea sarcinilor într-o manieră potrivită binelui amândurora, sau  poate viețile lor ar fi luat o altă turnură, poate ar fi fost alte persoane acum, cu alte familii, decât să fie încă împreună după 40 de ani.  Poate viața nu este făcută să fie trăită astfel?

Poate nu a fost doar iubire cea care i-a ținut împreună? Poate a fost și un simț al datoriei, poate a fost și teamă de necunoscut, poate a fost dorința egoistă de a avea alături acea persoană, știi, aceea care are grijă de tine așa cum tu îți dorești, cum ai sperat că se va întâmpla atunci când visai că o să crești și la un anumit moment vei vrea familia ta, cu acea persoană care poate ai văzut că deși nu este cea mai frumoasă sau cea mai deșteaptă, are un stil anume care simți că este sincer corespunzător  nevoilor și dorințelor tale? Dar și mai important, acea persoană poate fi și loială?

Dacă aș avea un câine m-aș bucura enorm să știu că mi-este loial și mă iubește necondiționat, indiferent de comportamentul meu răutăcios sau neglijent pe care inevitabil îl am în zilele în care dispoziția bună este în vacanță. Dacă se întâmplă să îi vorbești urât unui câine atunci când ești nervoasă, îl cerți, îl ignori, nu-l scoți afară decât atunci când tu ai starea necesară, îi decizi tipul de mâncare, sau de câte ori va primi o tunsoare, sau ce tratament va face dacă se va îmbolnăvi, dacă merită să te însoțească în locurile în care tu abia aștepți să mergi, el tot te iubește și te așteaptă lângă el în orice moment. Este incredibil cum acest minunat suflet poate tolera tot egoismul dintr-o persoană și tot o poate iubi.

I-aș demonstra eu că îl iubesc la fel de mult cum el îmi arată prin acest comportament al meu? El m-ar accepta oricum aș fi, fiind stăpâna lui, s-ar obișnui cu stările și preferințele mele, până la urmă. Dar eu aș putea să-l tolerez în toate preferințele lui sau l-aș educa eu cum să fie plăcut, cum să-mi fie mie un prieten loial, i-aș arăta eu cum se poate face pe placul meu, direcționându-l încotro eu aș considera că este mai bine?Evident, pentru propria mea satisfacție.

Îi spuneam unei persoane, printr-o analogie cu relația cu un câine, că mi-aș dori un tip de relație în care un posibil partener să mă vadă pe mine în centrul imaginii asemănător cum ar face-o  un câine, și mi-aș dori ca el să-mi fie loial, să mă iubească necondiționat, să fie fascinat de ceea  ce fac astfel încât să fiu doar eu stăpâna lui și nu o altă persoană, excluzând posibilitatea adulterului.

Dar cât de sănătoasă este o astfel de relație? Cât este ea de reală?

Ar exista astfel  libertate de alegere oferită  sau  este doar o decizie de conviețuire cu o persoană care întrunește toate cerințele acelea simțite în adâncul meu ca fiind reale, sentimente pure, îmi spun că simt  cum îmi doresc iubire, vreau să și ofer iubire, să ofer lucruri bune în viață, să fac bine și tocmai într-o altă persoană văd o garanție că totul va fi bine.  Totul va fi bine atâta timp cât lucrurile merg așa cum îmi doresc, cum mă aștept să meargă, pe acea direcție stabilită dinainte de a hotărî dacă merită efortul să intru într-o relație sau nu.

Nu așa funcționează?

Ne comportăm unii cu ceilalți în funcție de cum apreciem că ar fi potrivit, pe măsura a ceea  ce vrem să primim înapoi, dacă se poate mai mult decât am fi dispuși să oferim și dacă se poate astfel să obținem sentimente, stări, situații în care n-am mai fost, să ne inspire, poate, să ne facă să ne simțim mai buni, mai  determinați  în a continua să facem lucrurile zilnice care ne fac cine suntem.

Cu o prietenă vorbești într-un fel, îi spui anumite lucruri, părinților alte lucruri, iubitului/iubitei îi arăți doar o parte a caracterului tău, la serviciu ești persoana care este necesar a fi în acel mediu, rolurile se schimbă în funcție de cerință, la fel și masca purtată pentru fiecare ocazie.

Ce anume ar convinge  masca că este timpul să fie dată jos?

Prima prezentare a ideilor mele la care am lucrat cu pasiune și dăruire a fost  Cine ești tu? – Cea mai scurtă cale spre evoluție. După care m-am transformat într-o scorpie care a închis ușa  persoanelor care  erau prezente în viața mea la vremea respectivă, treptat. Obișnuiesc să reacționez agresiv la sugestii binevoitoare. Nu mai am răbdare pentru  ascunzișuri,  intenții dubioase sub masca unora bune, cerințe de a răspunde conform prejudecăților  purtate involuntar prin prisma culturii, m-am plictisit de mesaje așa zise nevinovate.   Am văzut ce înseamnă  să porți masca timp de treizecișiunu de ani, și-am decis să o dau jos.  Când am scris acel material nu am realizat impactul profund pe care îl va avea asupra mea, în toată abstracțiunea sa, potrivit cuvintelor lui Daniel Zărnescu, mi-a zguduit profund felul de a fi.

Lupta cu cancerul este pe viață și pe moarte, sunt oameni care nu o câștigă. Acest subiect a fost constant parte din gândurile mele de-a lungul anilor, nu aș vrea să spun că știam, simțeam, poate, că la un moment dat în viață voi avea o legătură directă cu acest subiect fiindcă nu știam, speram că, poate, doar prin prisma profesiei voi ajunge în acel moment. Când am citit O luptă dinainte piedută materialul meu fusese scris deja iar cartea m-a făcut să mă întreb  dacă  ceva în viața unui  om ar fi fost diferit, s-ar fi schimbat finalul? Poate  felul de a fi sincer față de tine însuți, ca om, să ajungi să-ți recunoști toate greșelile pe care le-ai făcut, în defavoarea ta și a celorlalți, și punând sub semnul întrebării care sunt, de fapt, situațiile pe care vrei să le trăiești, care ți-este ție, personal, scopul, fără a include alți oameni în planurile tale, căci este misiunea vieții tale?

M-a inspirat și m-a făcut să înțeleg că este timpul să scriu prima carte, cu toate situațiile din viața mea, ca o eliberare a gândurilor și sentimentelor ce stăteau închise în adâncul meu și se cereau a fi puse în lumină. Cine ești tu? Cine ești tu să-mi ceri mie să fac lucruri pe care eu aș vrea să le uit, mi-am spus  de multe ori înainte de a decide că este timpul să văd cine sunt, acea persoană  care  a trăit treizeci de ani alături de alți oameni, într-o societate, în diferite ipostaze, vrând să aibă norocul de a avea un scenariu al unei vieți normale, ca toți ceilalți alături de care lua metroul, sau voia a se educa, a avea o slujbă normală care să plătească facturi și să susțină dorințe, poate chiar și modeste, un trai decent în care zilnic îți faci treaba necesar a face-o fiindcă așa este viața făcută.

Te transformă scrisul? Oh, da. Îți dă șansa să vezi pe foaia din fața ta, obiectiv, ce stă prins în adâncul tău, lucruri pe care n-ai crede că le porți. Moștenire colectivă, culturală, familială, selecții proprii, părți necunoscute ce sunt parte din propria persoană fie că vrei sau nu. Te întrebi dacă scrii bine? Pentru cine? Contează mai mult satisfacția de a fi pe placul cuiva sau ceea   ce contează este să vezi  Cine ești tu? 

Nu știu dacă sunt o persoană prea plăcută, mi s-a spus recent că sunt nașpa. Știu că sunt câteva persoane care n-ar vrea să mă mai vadă vreodată în viața. Sper să le fie dorințele împlinite. Nu simt să văd oameni care nu se bucură să fie în compania mea. Mă tot gândesc dacă fiecare dintre noi am putea fi liberi, independenți, autonomi  dacă am mai alege să interacționăm cu ceilalți. Dar, oare, cum înțelegem această libertate?

Interacționezi cu oamenii involuntar într-o societate, dar asta nu înseamnă că ești dependent de acei oameni. Alegi să fii plăcut, în anumite situații, în care ți se răspunde cu aceeași monedă sau fiindcă ești o persoană plăcută prin fire? Ce criterii stabilesc felul în care relaționezi și cum îți sculptezi comportamentul?  Să fie partea aceea din noi care țintește către anumite rezultate, potrivite unui scop? Să fie sentimentele, emoțiile, beneficiile, preferințele, interesele?

Ce anume face diferența între o relație autentică și una falsă?

Ce stabilește dacă o căsătorie este de succes sau nu? Gradul de satisfacție simțit? De împlinire?

Ce face o persoană să simtă împlinire, împăcare cu sine, atât de mult încât o stimulează să lase toate acele prejudecăți, compromisuri, convenții de-o parte și să trăiască așa cum simte că i se potrivește, chiar de înseamnă ca la un moment dat să-și dea întreaga lume peste cap?

Îmi amintesc reclamele la Kent din pauza de la Dallas în care un yacht ținea un grup de persoane în slipi albi libere a călători pe apele tucoaz și a fuma nicotină, cu zâmbete scoase din cabinetul unui dentist bun și-mi spuneam, copil fiind, ce plăcere așa aleasă o fii că tata mirosea a scrum și la două ore după ultima țigară plus că  tusea nu pare a fi compatibilă cu zâmbetul impecabil. Suficient văzute încât să te facă să crezi că este de dorit a fuma, drept dovadă am și făcut-o apoi pentru  12 ani.

Sunt atâtea persoane care încearcă a se lăsa de fumat, eu însămi am încercat de multe ori. Poate că viața vine și te întreabă , periodic:

Ce faci, cine ești tu?

Poate… curajul de a-i răspunde sincer face diferența?

14517497_10154089337927568_441035360557911293_n

2 thoughts on “Poate azi

  1. “Îi spuneam unei persoane, printr-o analogie cu relația cu un câine, că mi-aș dori un tip de relație în care un posibil partener să mă vadă pe mine în centrul imaginii asemănător cum ar face-o un câine, și mi-aș dori ca el să-mi fie loial, să mă iubească necondiționat, să fie fascinat de ceea ce fac astfel încât să fiu doar eu stăpâna lui și nu o altă persoană, excluzând posibilitatea adulterului.”

    Teoretic este posibil sa intalnesti pe cineva care sa te iubeasca asa cum esti, care sa faca din tine steaua lumii lui si visele lui sa graviteze in jurul tau. Chiar este posibil asta. Sunt oameni care investesc in persoana iubita o incredere fara limita. Uneori si eu o fac. Dar sti care este problema AJJ? Nu cred ca ti-ar place ca acel tip sa fie si idiot. Nu? Iar daca tu raspunzii increderii pe care el o investeste in tine cu o indiferenta crasa, exact ca o stanca strabatuta de picaturi de apa, in timp acea incredere se macina. Am avut caini de mic copil. Cainii nu iubesc neconditionat. Simt la fel ca si noi oamenii. Investesc incredere in tine si atunci cand te vad abatut sau ca nu ai chef de ei, inteleg mai bine decat inteleg unii oameni. Dar nici macar cainii nu-ti sunt fideli, daca nu simt ca-ti pasa de ei.

    Ai intrebat ce face diferenta intre o casnicie de succes si una esuata.
    Amintirile.
    Nu exista relatia perfecta, dar intr-o relatie toxica, primele amintiri care-ti vin in minte sunt neplacute. Violenta fizica sau emotionala, indiferenta, durere.
    Nu pentru ca nu ar fi existat si amintiri placute, ci pentru ca ele sunt scaldate de prea multe lacrimi. Asa cum intr-o relatie frumoasa sa nu-ti imaginezi ca nu exista dispute. Dar nu au devenit niciodata atat de dureroase incat sa ramana impregnate in suflet.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s