Când visurile devin realitate.

 

 

 

Noaptea trecută m-am ocupat de alte activități în locul somnului, fie am stat cu ochii pe fereastră, urmărind fulgerele din depărtare, sau cu ei pe  tavan, sau jucând cărți, încercând să-mi opresc furtuna de gânduri din minte, gânduri ce s-au putut curăța spre dimineață, atunci când ploaia a ajuns la fereastra mea și m-a adormit, într-un final. Chiar de a fost o furtuna de vară în toată regula, cu tunete puternice, a reușit a mă liniști. N-am mai avut demult o stare atât de agitată încât să mă țină trează toată noaptea. Să fi fost dorul de casă? De un loc pe care să-l simt acasă? M-am întrebat de atâtea ori care este locul meu, unde este, simt casa mea în inimă dar cu toate acestea inima mea nu se simte acasă oriunde. Ce înseamnă acest acasă?

Un lucru haios si pe care mi-l amintesc cu drag a fost momentul în care asistam o copilă de la centru de plasament să-și facă temele. Prin prisma voluntariatului am avut ocazia să interacționez cu un grup de copile complet diferit lumii mele obișnuite în care părinții și copiii locuiesc în aceeași casă, stau sub același acoperiș chiar de opiniile lor sunt diferite. Cât de mult mediul influențează dezvoltarea unui copil este cunoscut, la fel și educația sau caracterul părinților, la un moment dat, poate, separarea unui copil dintr-un cadru deficitar poate fi o soluție sănătoasă și salutară, dar rămânând, totuși, o măsură deosebit de sensibilă. Fără pretenția a ști prea multe despre cum să te comporți cu un copil, am ales a face voluntariat tocmai din dorința de a învăța ce înseamnă a fi în preajma unui copil, a învăța despre cum pot eu fi de folos într-un cadru în care sunt căutați constant voluntari, cum se construiește suportul emotional și o relație între două ființe din medii diferite. Nu a durat mult colaborarea cu organizația ce venise cu inițiativa, în timp, realizând că modelul de interacțiune propus de acea organizație nu corespunde propriilor mele idei, sentimente, despre cum este echitabil a se desfășura o activitate într-un mediu sensibil, am renunțat la contract.

Eu cred că este benefic  a nu  avea așteptări din partea unui copil ci îți poți da șansa de a-i lăsa timp și spațiu să își dezvăluie personalitatea ce se construiește în momentele în care interacționează cu mediul înconjurător. La începutul colaborării contractul fusese semnat pe propunerea de a-ți transmite pasiunea mai departe, ca voluntar, în timp ajungând la a asista copiii, în schimb, la realizarea temelor școlare. Situația educațională fiind problematică pentru majoritatea, acestea veneau ca prioritare în timpul pe care îl petreceam în compania lor.

Au fost scurte momentele, însă, chiar și astfel, acele momente scurte petrecute în preajma acelor suflete m-au marcat, prin intensitatea emoțională cu care au fost trăite și coloritul micilor caractere. M-am regăsit atât pe mine în unele dintre micile lor scenete, părea ca și când aș fi dat timpul înapoi vreme de douăzeci de ani, sau am învățat cât de mult contează să îți dai șansa a fi autentică atunci când vorbești cu un copil. M-au emoționat, îmi pare ciudat a nu fi emoționat într-o astfel de situație, m-au făcut să reflectez la situația mea din casa copilăriei, cum a fost copilăria mea, având doi părinți și o soră, bunici pe care îi vizitam, rude și nu acea copilărie petrecută exclusiv în compania altor copii de vârste diferite, fără părinți ci cu suplinitori ce se schimbă periodic și o grămadă de voluntari ce umplu orele zilelor cu vizite.

La un moment dat, când întâlnești o perioadă de provocări succesive, ai senzația că ai primit atât de puțin de la viață și totul pare în detrimentul tău, până ajungi a cunoaște situații în care copii ajung a fi nu doar abandonați sau plasați în centre ci și direcționați, fiind socotiți neștiutori, către diferite scenarii apreciate ca fiind benefice de către persoane acceptate social ca reprezentând o autoritate. Desigur, același lucru se poate întâmpla fără excepție și într-o familie, nu doar în cazul copiilor instituționalizați, acolo unde copiii sunt  folosiți fără scrupule pentru interesele adulților sub masca parentală.

Rămâne întrebarea , peste timp, când atingi maturitatea (sau încerci a o atinge)  și poți reflecta cu scopul  unei  înțelegi cuprinzătoare  Ce îi oferi tu vieții? fiindcă deseori este atât de ușor a ne plânge, eu cred că sunt cea mai plângăcioasă persoană pe care am întâlnit-o, a simți revoltă  pentru puținul pe care îl căpătăm sau, poate, nedreptățile pe care le întâlnim, sau neajunsurile, limitele resimțite pe parcursul vieții atunci când ceea ce ne propunem a realiza nu se construiește, se năruiește, sau lucrurile nu prind contur indiferent de efortul depus.

Îmi amintesc cum au fost perioade în viața mea când ofeream atât de puțin, îmi ofeream mie însămi respingere, prin simplul fapt că nu aveam răbdare a mă asculta, a mă întreba periodic ce îmi este sănătos, cine îmi este sănătos, care este prețul pe care îl plătesc, de fapt, atunci când aleg a nu mă asculta ci aleg a stabili ca prioritare raporturi relaționare deficitare, sub pretexte emoționale. Atribuiam altor persoane calități care stăteau în mine și proiectam asupra lor comportamentul  care ar fi fost necesar față de propria persoană, încurajarea și stimularea propriei mele personalități.

Îmi pare deloc sănătos a accepta un compromis de dragul menținerii unor așteptări și îmi par  nesănătoase aceste situații în care copiii ajung a fi marionetele adulților sau rezultate ale dorințelor egoiste, încurajarea relațiilor dezechilibrate îmi pare o dovadă a  nerespectării drepturilor unei ființe umane, în special ale copiilor care sunt vulnerabili, sunt de părere că  educația poate schimba lucrurile în mai bine, atât pentru adulți cât și pentru cei mici.

Era important ca acele copile să-și facă temele pentru rezultatele școlare,  însă ce era cel mai important pentru mine, ca și voluntar ce le asista, era faptul ca ele să înțeleagă că nu temele în sine sunt importante ci implicarea în a rezolva o sarcină care te poate îmbunătăți, îți aduce un plus, te stimulează să gândești, să găsești propriul răspuns, să cauți  să soluționezi  un exercițiu de gândire. Am spus de nenumărate ori că este necesară o reformă în educație, am văzut prin prisma acestor interacțiuni și a programului de master pe care l-am urmat, că este necesară stimularea intuitivă, implicarea emoțională prin accesul la materiale de interes actual, fără a genera stereotipuri sau direcționări, ci a oferi  șansa elevilor de a se implica în dezvoltarea unor noi căi… cred că acestea sunt doar niște dorințe ale mele.

La un moment dat, una dintre fetițe, după nenumăratele sale încercări eșuate  în diverse joculețe de a mă face să-i dau un răspuns (printre care și amenințarea că dacă nu o ajut ea nu o să-mi mai permită să o asist), auzind că îi spun că renunț eu la o asista, fiindcă dacă ea nu poate găsi răspunsul, eu cu atât mai puțin îl știu, m-a certat, mi-a spus supărată că ea este decepționată de comportamentul meu, că  eu ar fi trebuit să am mai multă răbdare cu ea și eventual să-i spun ce așteaptă, căci ea știe că eu sunt meditatoare – ei așa i s-a spus atunci când a fost anunțată de vizita mea – și ea știe că eu știu dar nu vreau să-i spun.

Era atât de supărată, mi-a spus mai multe lucruri, în același timp  se contura perfect dorința de a avea o certitudine că există un punct solid pe care să se poată sprijini, proiectat în exterior într-o altă persoană, cineva care să reprezinte o autoritate și cu care să poată stabili un raport pe care să-l poată gestiona după propriile nevoi.

Ce parte din mine se reflecta acolo? Pe cât de dezamăgită părea de eșuarea strategiei sale, pe atât de drăguță era atunci când se zbenguia pe scaun și-mi spunea că nu este normal ca un adult să  se dea bătut atât de repede, dacă aș fi fost copil atunci ce s-ar fi întâmplat?

Care este limita de toleranță a unei ființe? Lucruri ce pentru anumite persoane par mici episoade de viață pentru altele pot fi puncte de turnură, pot fi momente în care destinul le este schimbat, impactul emotional poate avea consecințe o viață determinând felul în care acea persoană își va lua deciziile pe viitor.

Cât de mult poate încăpea în inima unui om, ce sentimente pot încăpea în acea inimă?

Cum ajungi a înțelege ce stă, de fapt, în inima unui om, nu doar în vorbele sale sau faptele sale, uneori acestea fiind realizate dintr-un automatism deprins pe parcursul anilor? Există, oare, dorința aceasta de a vrea să vezi, să cunoști, esența unei persoane sau  în majoritatea cazurilor cunoașterea nu se realizează nici măcar în exemplul propriei  identități?

Îi oferi vieții dinlăuntrul tău șansa de a se dezvălui, progresiv, cu răbdare, sau o direcționezi potrivit stereotipurilor din plasa culturală sau dorințelor de a atinge un anumit obiectiv, o anumită imagine a propriei persoane? Mai există, oare, în cazul direcționării, libertate de a experimenta scenarii noi sau rămâne a desena un drum asemănător cu altele?

Cum știi că este momentul să renunți la acele lucruri pe care ți le-ai stabilit într-un timp trecut și care nu se construiesc indiferent de ce faci?  Pe cine dezamăgești atunci când renunți? Este sănătos să renunți sau este o dovadă de lașitate?

Dacă aș fi fost copil, în mod sigur nu mi-ar fi teamă să renunț la un lucru ce devine neplăcut pentru mine, sau la o relație în care nu mă simt apreciată, asta îmi spun, dar cât este de adevărat, fiindcă copiii devin dependenți de îngrijitorii lor, sunt dependenți în primii ani de viață, fără să știe sunt acordați la modul de viață al îngrijitorilor, îi impactează profund caracterul adulților din jurul  lor, și de cele mai multe ori acești adulți sunt inconștienți de nivelul de influență pe care îl au asupra copiilor.

Ce îi oferi tu vieții atunci când renunți  la a susține ceva irealizabil sau dăunător, nu cumva îi dai șansa de a-ți aduce în prim plan o situație mai potrivită dezvoltări proprii?

Răspunsurile date de persoane din jurul nostru, chiar de le așteptăm sau le dorim, sunt atât de limitate, vin din perspectiva unui om a cărui experiență chiar de înglobează o vastă cunoaștere rămâne a fi o apreciere umană, prea puțin cuprinzătoare în comparație cu variațiile infinite ale naturii, ale vieții înseși, cu perspectivă indefinită.

Dorința de a avea o certitudine, chiar și falsă de cele mai multe ori căci garanțiile sunt iluzii ale controlului, ne poate impinge să acceptăm un răspuns ce ne poate dăuna, de a înceta astfel a căuta propriul nostru  răspuns, personalizat, de a-i da o șansă vieții, a-i oferi ocazia de a se construi sănătos atât înăuntrul nostru, cât și creării de cadre în afara noastră, având încredere că  va fi un lucru bun, poate nu cum ne așteptăm să fie, sau cum ceilalți se așteaptă să vadă din partea noastră, dar va fi acel lucru potrivit unicității fiecărei persoane.

Aș vrea să încerc bungee jumping, să fie o idee bună?

 În timpul în care călătoresc prin lume… cine știe?

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s