Ritmul inimii stabilește cursul vieții?

 

Este greu să nu fii la tine acasă într-una din lume, nici în cealaltă, în lumea zâmbetelor și a vorbelor de duh, a răspunsurilor cântărite și alese cu grija mascării unui astăzi mi-e mai bine decât ieri, univers al cotidianului simplu, vorbit și prezentat ca un discurs învingător, anticipat, poate, cu siguranța certitudinii că viața se trăiește cu puțin din toate, chiar și cu puțină vanitate, un pansament menit a proteja golul dobândit în resimțita singurătate, în momentele acelea, inevitabile, când bietul suflet s-a recunoscut a fi tânjit după propria sa lume, departe de acest împletit constant al lui puțin din toate.

O lume întreagă de visuri ce se animă în zorii unei noi zile amorțește în arșița neprevăzutului, apoi se liniștește  în propria familiaritate, revenindu-și treptat ca după un naufragiu la marginea mării, în vecinătatea promițătoare a țărmului, totuși îndepărtat, nu se risipește deasupra aleilor încinse  ci plutește, în umbra frunzelor verzi,  înotând și cufundându-se iar și iar în uitare și însingurarea sufletului ce așteaptă, neîncetat, cu o fărâmă de speranță, de fapt o disperare a vrerii de a-și găsi salvarea, lumea, glasul neprețuit, uman, care înțelege.

Este, oare, un ecou al propriului glas? Un miraj al unui altul, al celuilalt, ca o promisiune din acea lume a visurilor, a destinului profund? Sau mai degrabă…O absurditate… O așteptare  de a fi înțeles,  paradoxală pentru că, mai apoi, cu puțină vanitate, vei vrea cu libertate a putea spune, eu, eu am avut o altfel de experiență. Fiecare dintre noi suntem în alt fel, dar acest greu nu este resimțit la fel? … Ci doar prezentat… încadrat în lumi diferite?

Totuși, simțim diferit, cum și cearcănele din jurul ochilor și cutele ridurilor modelează trăsăturile feței diferit. N-am văzut și n-am auzit fire albe a-mi spune că devine greu a fi astfel,  mă întreb dacă noi, oamenii,  știm  că suntem astfel,  că trăim astfel, sperând, deși ne dorim a păstra acest sentiment al unicității și al distincției, că undeva, cândva, cu cineva, ne vom întinde mâinile și vom putea auzi acel glas uman, ecou al propriei simțiri venind ca dintr-o altfel de lume…

Dacă timpul ne modelează, sau simțirile, dorințele sau neîmplinirile, constrângerile de a deveni în alt fel decât astfel, sau, poate, emoția de a fi în propriul fel, suflet plin de viață, deslușit dintr-o mare masă, avântat cu tumult spre înălțimi cu o bătaie zdravană de aripi albe, revărsând în văzduh sunet de libertate… nu știu… mă gândesc totuși că Dumnezeu e sus, caut cu privirea cerul, stând pe o bordură de lângă aeroport.

Mi-e greu în suflet și nu știu încotro să merg iar mâna întinsă mai devreme n-am simțit-o dintr-o lume familiară, deși aș fi vrut să fie astfel. Mi-a spus că îi pare rău și ceva din mine mi-a șoptit să nu cred, sunt vorbe … rostite sub arșița soarelui, în grabă. Mă încred mai mult în sunetul apei curgânde, în spatele meu.

Este atât de cald, mi-e sete… privesc soarele lucind pe cer. Mă întreb ce-mi rămâne de făcut acum, ajunsă aici, încotro este direcția pe care voi putea … să plec?

Ce simt?, mă întreb sinceră, ce simt? În arșița zilei nu-i pic de obscuritate, sunt luminate și vinișoarele frunzelor, scorburile copacilor, colțurile blocurilor în pădurile de piatră ce strâng sufletele în adăposturile lor.

În jurul meu stau înșirate amintiri dintr-un trecut îndepărtat, simt inconfortul pietrei de sub mine și nu pot distinge țesătura lui ce urmează acum, firele viitorului rămânând nevăzute sub tălpi. Să cred că astăzi nu se împletesc? În vreme ce  eu respir aici, vânturând evantaiul mecanic, contrastând bătăile  aripilor dornice de înălțimi, căutând răcorirea forțată, scufundându-mi gândurile în fântâna curgândă din spatele meu ca pentru a le trezi din amorțeala lui nu știu, mi-e cald, încotro, cum.

Mai poți visa acum?, mă întreb din nou, eu, o fetișcană pe o bordură, ne mai vrând nimic din tot ce reprezintă trecut.  De ce fugi? Continui să fugi? , îmi spune glasul într-un șoptit, discret. Crezi că poți păcăli clipa? Nu, aș vrea să pot păcăli sensul. Nu mai vreau în același loc… aș vrea să merg de aici, poate la periferia aceasta, în nemărginitul câmpului, într-un loc, nu dincolo, în mijlocul pavat al vieții, să trăiesc încinsul străzilor și rutina zidurilor, spiritului, monotonul posomorât al sărăciei, compromisul șansei pierdute după colț.  Dacă mai pot visa, având gustul prăfuit al trecutului pe buze? Dacă pot visa aici, în acest loc? Dacă…pot vedea lumina căzând peste paginile cărților, reflectată în colțurile ochilor, în zâmbetul pierdut al figurilor, în vorbele hazlii ale oamenilor, în așteptarea veștilor, în ceasurile dimineților și-n cântecele păsărilor, în zbaterea sufletelor și-n finalul destinelor, ca o poartă a începuturilor eterne, fântâna speranțelor…  ce-mi spui  tu, că nu-i drept să limitez propria mea viață, din teama de a trăi în acest prezent  presărat pe alocuri cu dezgust?  Să  s p e r… să v i s e z… printre lacrimi, printre temeri, printre gene, când nu pot dormi de griji, să nu uit să  v i s e z cu ochii deschiși  înspre culoare,  în lumină, cu pielea încinsă, cu fruntea rezemată  în zidul vieții, lateral, privind șireturile tenișilor, legăturile ce-mi portă picioarele înspre ceva… că mi-este potrivit mie, să am încredere, să aud acum asigurarea firelor albe că este bine astfel, mergând în direcția stabilită, pentru viața mea.

V i s e a z ă  că ești  acasă în inima ta.flower-garden-blue-sky-hokkaido-japan-60628.jpeg

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s